Numa’ ce intră tata ostenit în casă, revărsând un braţ de lemne în lada de lângă sobă, după ce a tăiat cu drujba juma’ de remorcă de lemne şi a crăpat cu toporul un sfert dintr-însele, că mama l-a şi întrebat cumva nerăbdătoare:

– Mâine nu mai tai lemne, aşa-i?

– Nu, mâine-i pauză.

– Atunci poate-mi tai unghiile mâine.

Ş-acuma râd cu poftă amintindu-mi frântura asta de discuţie dintre ei, cum am râs ş-atunci când i-am auzit schimbându-şi cu toată seriozitatea vorbele astea. De ce te hlizeşti, m-a mustrat râzând la rându-i mama, că doar ştii bine că nu vedem bine niciunul şi-abia ne chiorâm cu unghiera aia.

Lucruri simple. Se mai complică când fac pe alchimistul posedat de haruri măreţe cu cutia de condimente-n mână, deasupra tăvii cu friptură. Ştiaţi că plăcintele tradiţionale cu brânză capătă crusta aia moale şi arămie dacă le ungeţi pe deasupra cu smântână amestecată cu gălbenuş? 33 de ani mi-a luat să-nvăţ şi minunea asta. Iar în compoziţie se rade şi-un pic de coajă de lămâie şi se mai pun vreo trei plicuri de zahăr vanilat. Doar astfel şi numai aşa plăcinta egalează performanţele mamelor de taţi, iar tu – ca soţie, urci pe treapta-ntâi a masterchef-ilor din familie. Familia extinsă, mai precis.

Am citit „Tigrul Alb”, de Aravind Adiga, şi am concluzionat că domnul mă iubeşte, dat fiind faptul că nu m-a născut în întunericul din India. Am citit „Cain”, de Jose Saramago, şi mă-ntreb ş-acum al cui copil a fost Abel, aşa blondiu şi cu zulufi de heruvim. Am citit „Roşu ucigaş”, de Jeroen Brouwers, şi mă-ntreb cum de n-am auzit de ororile din lagărele japoneze, unde europenii au pătimit torturi pe care nici Tarantino la puterea a cincea nu le-ar fi putut imagina. Pentru că evreii au avut gura mai mare, a concluzinat, pe scurt, Mihai. Am citit „Baraba”, de Par Lagerkvist, care a primit Premiului Nobel pentru Literatură în 1951 şi după al cărui roman s-au făcut mai multe ecranizări, una din 1961, cu Anthony Quinn în rolul slobozitului. Aceastea au fost cărţile lunii ianuarie, ale căror seminţe le-am sădit în capul meu sucit cu speranţa că, încetişor, în timp, vor răsări în firicele de inspiraţie şi în butuci de deşteptăciune.

Încă un lucru, să nu-l uit, mascarpone de la Penny are un pronunţat gust de lapte praf, pentru adoratorii tiramisului înmuiat în cafea dulce cu rom recomand mascarpone din Lidl.

Închei cu un citat ales de mine din “Cain”, scris cuvinţel cu cuvinţel pe peretele facebook-ului, cu cartea într-o mână şi cu cealaltă pe taste. Da, cealaltă mână.

„Aici sunt, doamne, care-ţi e dorinţa. Bănuiesc că ideea la care te-ai gândit, spuse domnul, care se afla în chivot, era să-mi ceri să opresc soarele, Aşa e, doamne, ca să nu scape nici un amoreu, Nu pot să fac ce-mi ceri. O uimire neaşteptată îl lăsă pe Iosua cu gura căscată. Cum să nu poţi opri soarele, întrebă, şi vocea îi tremura, pentru că avea impresia că enunţa el însuşi o erezie oribilă, Nu pot să opresc soarele pentru că el e oprit, aşa a fost dintotdeauna, de când l-am pus acolo, Tu eşti Domnul, nu te poţi înşela, dar ochii mei nu asta văd. Soarele răsare din partea aceea, călătoreşte toată ziua pe cer şi dispare pe partea opusă până când se întoarce dimineaţa următoare, Ceva se mişcă, e adevărat, dar nu soarele, ci pământul, Pământul stă pe loc, doamne, spuse iosua cu vocea încordată, disperată, Nu, Omule, ochii te înşală, pământul se mişcă, se învârte şi dă rotocoale prin spaţiu în jurul soarelui, Atunci, dacă e aşa, fă să se oprească pământul, mie îmi e indiferent atâta vreme cât pot să îi termin pe amorei, Dacă aş opri pământul, n-ar fi terminaţi numai amoreii, s-ar termina lumea cu totul, toate fiinţele şi lucrurile care se află aici, până şi copacii, în ciuda rădăcinilor care îi leagă de pământ, toate ar zbura cât acolo ca o piatră pe care o arunci din praştie, Credeam că bunul mers al maşinăriei lumii depinde numai de voinţa ta, doamne, O folosesc prea mult şi alţii în numele meu, de asta sunt atâtea nemulţumiri […]. Voi face tot posibilul, din moment ce imposibilul nu se poate face” –  Jose Saramago