Şi dacă mâine nu va mai fi, câtă părere de rău mi-ar înduioşa inexistenţa şi câte clipiri se vor încetini pentru mine a aducere aminte? Dacă mâine ceva groaznic mi se va-ntâmpla câtă rugăciune îmi va uşura durerea? Câţi mă vor fi înţeles aşa cum eu am reuşit să-i înţeleg? Şi câtor le va părea rău că n-au vrut să mă-nţeleagă pe când eram şi eu zglobie, tânără şi neliniştită? Oare câţi îşi vor coborî bărbia-n piept şi ochii-n pământ pentru că m-au minţit, mi-au greşit şi m-au discreditat fără merit? Şi câţi vor zâmbi cu drag cu gândul la mine, la amintirea unei prostii, unui cuvânt, unui gest dintr-ale mele? Dacă mâine nu va mai fi şi pentru mine, deşi nimic nu indică c-ar fi aşa, dar dacă, câte expiraţii vor fi mai lungi la gândul ce-aş fi eu? Sau oricare alt eu? Mă întrebam doar, în numele celor care încă mai suntem.

Şi tu, cel ce râzi a dispreţ şi pierdere de vreme în faţa unor subiectivisme cu tente dramatice, tu, cel cu picioarele pe pământ şi care-ţi apeşi pasul pe fiecare treaptă a vieţii, nu râde de cei exaltaţi uneori, depresivi alteori, ce sar câte două sau se mai întorc o treaptă, câteodată, privind în urmă. Şi-n sportul numit filosofie de viaţă fair play-ul e variabila calitate morală pe care o practici şi-o poţi estima doar pentru că o simţi.

Aşadar, pentru mine, pentru cea care va fi şi mâine şi poimâine cel mai probabil, câte doruri, teamă, părere de rău şi câte gânduri blânde mai există? Să fie, oare, cât de-un tulipe dulce-acrişor şi îmbătător? Aş vrea eu.