Mă gândeam adineaori că aş putea să formulez un decalog sau ceva al amânării fumatului, pe care să-l lipesc pe frigider. Scris cu litere de-o şchioapă, cu chestii convingătoare pentru mine. “Nu ai voie să fumezi în casă. Chiar vrei să ieşi acum din casă, să fumezi pe porch la -6 grade? Chiar nu poţi amâna ţigara asta, chiar ai nevoie de ea?” Cu chestii de genul.

Apropo de fumat. Îi tot spun lui Mihai că nu e de ajutor să îmi cumpere câte cinci pachete de ţigări, pe care să le ţină la adăpost de mine în torpedoul maşinii, dându-mi câte un pachet la timp. Treaba asta îmi oferă un anume confort al viciului, o anume stare de bine, cum că sunt “acoperită”, am ţigări. I-am spus că nu îmi e de ajutor, că e în joc sănătatea mea, că ar trebui să fie mai puţin egoist şi să nu îmi mai cumpere ţigări, mai degrabă să mă ajute să renunţ la fumat. Per diagonală, mesajul meu era că el e vinovat pentru că încă fumez, că eu fumez pentru că el îmi întreţine, pentru propriul lui confort emoţional, viciul. Şi, ce să vezi, a luat-o în serios.

Ieri, de dimineaţă, scuturam cu deznădejde ultimul pachet de ţigări – era gol. S-a uitat la mine cu ochi mari, întrebători, zice “mă duc acum să iau!”. “Nu, dacă chiar îmi trebuie mă duc eu şi îmi iau”, l-am liniştit eu. El a plecat la lucru, eu cu pitica să o duc la şcoală. Când m-am întors de la şcoală, m-am uitat prin casă după un alt pachet, degeaba (eram sigură că a fost el de a cumpărat ţigări, cât am dus eu fata la şcoală). După vreo 15 minute de scanat holul de la intrare, bucătăria, sufrageria şi încă de vreo trei ori aceleaşi locuri, îi trimit mesaj omului: “să înţeleg că n-ai fost să iei ţigări”. “Păi ai spus că mergi tu”, îmi zice. Răspunsul meu prompt: “te urăsc”.

După câteva minute, sună. “Bine, măi, dar ştii bine că atunci când spun nu e da când vine vorba de ţigări, am trecut prin asta de atâtea ori. Sun-o pe Doreen şi spune-i că nu ne putem vedea după prânz, inventează ceva.” Doreen fiind unul dintre contactele alea sociale ce necesită ţigară înainte şi ţigară după. “Ah, şi să nu dea dracu să vii acasă la prânz, ia-ţi un sandwich sau ce vrei tu şi lasă-mă! Să nu îndrăzneşti să vii acasă că iese tărăboi! Şi nu o mai suna pe Doreen, las-o să vină, nemernicule!”

Vreo două ore mai târziu pregăteam prânzul pentru amândoi, de post că ieri a fost miercuri. La 12 fix eram cu mâncarea pe masă, la 12 şi 20 i-am trimis mesaj: “ai timp să mă suni să te mai înjur vreo două minute?”. Instantaneu, sună. “Unde eşti, ce faci, lasă-mă să ghicesc, stai cu mâna pe pulă şi vorbeşti cu vreo târfuliţă pe net, ştiu eu sigur, iar eu te aştept ca o proastă cu cartofii calzi pe masă, am făcut şi salată de roşii”. “A intervenit ceva la lucru, şedinţă, trebuia să termin un raport, închid acum, vin cât ai zice peşte, sunt mort de foame!” “Nu vii nicăieri, boule, m-ai lăsat să pregătesc prânzul, nu am ţigări şi în juma de oră vine Doreen, deci nu ai ce căuta aici că trebuie să fie curat, impecabil şi tu faci mizerie, aşa că nu vii acasă!”

Douăzeci de minute de aşteptare mai târziu aud cheile în uşă, el intră, mă întâmpină cu “cine e cea mai dulce din lume”, mă îmbrăţişează lung şi îmi pune în mână pachetul, eu îi zâmbesc, îl pup, îi spun “hai, dragule, că ţi se răceşte mâncarea”, el îmi laudă cartofii, eu: “uite, ţi-am făcut şi o cafeluţă”, ne pupăm, iară ne îmbrăţişăm lung şi el răsuflă uşurat.

“Ştii, nu îmi eşti de ajutor cu lăsatul de fumat”, îi explicam eu încercând să-mi aprind ţigara, “cum să mă las dacă tu mereu îmi aduci ţigări, cum???”.