Cândva, în vremuri preistorice, o furtună puternică a lovit pământul. Găsind adăpost sub niște stânci mari, câțiva oameni tremurau ca vergile de frică văzând furia naturii. „Sper să nu mă lovească săgeata de foc”, bâjbâi unul dintre ei, vizibil umil în fața furiei naturii. Furtuna a trecut, oamenii au ieșit de sub stâncile mari, fericiți că au scăpat cu viață. „Am scăpat pentru că eu am zis asta!”, a exclamat omul care și-a dorit din tot sufletul să scape cu viață. Iar ceilalți l-au privit admirativ, încurajându-l să procedeze la fel și data viitoare. Ceea ce s-a și întâmplat – o altă furtună lovi pământul și nici un fulger nu i-a atins pe oamenii adăpostiți sub stânci, toți scăpară nevătămați. Domnul Fulger a auzit rugămintea celui care îi cerea îndurare, au tras ei concluzia. A treia furtună, însă, lovi aproape de adăpostul oamenilor și unul dintre ei muri. „Poate nu ne-a auzit din cauza zgomotului, se gândi mai nou botezatul CelCareVorbeșteCuFulgerele, poate ar trebui să cerem îndurare în cor, să ne rugăm cu toții pentru viețile noastre!”

Și oamenii au început să se roage în grup pe timp de furtună, cu succes, din punct de vedere statistic. Așa se făcu că din zece furtuni, doar una se solda cu victime. De unde și concluzia lor că sigur era cineva de o putere inimaginabilă în spatele fulgerelor.

În alte locuri ale pământului se întâmplă la fel – cei afectați de secetă implorau ploaia, cei loviți de zăpezi și friguri năprasnice se rugau pentru soare – și cu toții își închipuiau că în spatele acestor fenomene trecătoare ale naturii se aflau niște cineva extrem de puternici și de a căror îndurare depindeau. Pe lângă rugăciuni, oamenii s-au apucat de adus jertfe, ca într-un târziu să fie, în marea lor majoritate, convinși că viața le este guvernată  de acele ființe cu puteri uriașe din spatele tunetelor, fulgerelor, soarelui etc.

Cum oamenii se răneau, se îmbolnăveau, mureau și tot așa, dar fenomenele naturii nu, au ajuns și la concluzia că acele forțe puternice sunt nemuritoare, spre deosebire de ei. În timp, le-au dat și nume, le-au închinat alte și alte altare și fel și fel de jertfe. Credeau că unii oameni, considerați mai luminați, puteau vorbi direct cu forțele respective, motiv pentru care i-au făcut șefi pe aceștia, le-au oferit putere.

Mai târziu, cineva a venit cu ideea că și forțele astea au un șef al lor – Șeful Șefilor, care era doar unul și toată lumea ar fi trebuit să ceară îndurare lui, rezolvând, implicit, toate celelalte nevoi. În plus, CeiCarePuteauVorbiDirectCuForța au cerut să li se respecte întocmai toate solicitările, pentru că au aflat ei, cine nu avea să asculte urma să sfârșească, după căderea în somnul final, în locuri groaznice, oribile, pline de suferință. Iar cei cuminți aveau să ajungă într-un loc fără furtuni, fără grija hranei, fără fulgere, secetă și pericole, într-o grădină superbă. Și oamenii au ajuns să asculte întocmai de CeiCarePuteauVorbiDirectCuForța, a căror aprobare sau dezaprobare conta deja mai mult decât vechile temeri față de forțele naturii.

CeiCarePuteauVorbiDirectCuForța i-au învățat pe oameni cum și unde să se roage, ce jertfe preferă Șeful Șefilor, cum să construiască templ(uri?)e și altare spectaculoase în cinstea lui și care e calea spre acea grădină superbă. În timp, s-au iscat războaie între oameni, grupurile luptând unele cu altele în numele propriilor Șefi și al Șefului Șefilor, ajungând să le fie frică nu de fulgere și secetă (de unde a pornit totul), ci de perspectiva iadului, de faptul că ar putea fi respinși de Forțe.

Și chiar dacă, între timp, s-au născut oameni care au explicat care-i legătura între potențialul electrostatic și fulgere, chiar dacă Soarele s-a adeverit a fi o stea între alte miliarde, chiar dacă au învățat cum să se protejeze de furtuni, oamenii au continuat să creadă în Șefii lor. Fricile lor de la început, cum că să nu-i lovească fulgerul, să nu-i omoare furtuna sau seceta, au fost înlocuite de altele: oamenii ajunseseră să se teamă de alți oameni sau de ei înșiși, având, astfel, mereu pentru ce se ruga. Iar CeiCarePuteauVorbiDirectCuForța s-au adaptat din mers lucrurilor, suprapunând descoperirilor științifice perspectiva unei grădini superbe și mai mari, și mai minunate, tăind, pe rând, de pe lista Șefilor fenomenele naturii și investindu-l pe Șeful Șefilor cu o și mai mare influență, pentru ca într-un sfârșit să zică –  e totul.