Leonardo Da Vinci a schiţat celebrul homo universalis, omul vitruvian, omul perfect. A aplicat în elaborarea desenului său unitãţi de mãsurã precise, calcule riguroase, muncã, timp, pasiune. Cãuta perfecţiunea.

Asemeni lui, o cãutãm cu toţii: în frumos, în iubire, în viaţã, în fiecare colţ al existenţei noastre. Tindem spre ea, o dorim, încercãm sã ne-o imaginãm, o visãm, îi gãsim amprentele în lucruri şi oameni, sau cel puţin asta ne închipuim. Ne agãţãm de himerele ei, pe care le însuşim drept ţeluri, însã ajungem în mod repetat în tragica situaţie de a conştientiza imperfecţiunea propriilor reprezentãri a ceea ce pãrea desãvârşit.

Existã, însã, şi excepţii. Dictate, evident, de cel mai acut stadiu al conştiinţei – iubirea. Perfecţiunea se justificã prin iubire, iar iubirea creeazã iluzia perfecţiunii. Aceasta din urmã devine un reper al existenţei, cel puţin pânã când visul devine realitate, iar dragostea împlinitã. Apoi, se întâmplã ca perfecţiunea sã descreascã în imperfecţiune, imperfecţiunea în defect, în mediocru, banal, în ieftin. Himere perfectibile nu se gãsesc la tot pasul, iar cele aparent perfecte, cu atât mai puţin. Fericiţi şi orbi sunt cei ce poartã în suflet astfel de ispite, cãci între agonie şi extaz au parte de trãiri extreme, paroxistice, de amãgiri dulci şi sentimente unice. Jalnic este însã drumul înapoi, coborâşul spre banal şi stabilirea anevoioasã a unui alt ţel, a unei alte perfecţiuni, de data aceasta, mai perfectibilã. Şi povestea continuã, de la iluzia unei perfecţiuni, la alta, în strãdania de a ne perfecţiona propria existenţã, de a ne updata dupã modelul perfectei destinaţii alese. Cât de primitivi trebuie sã fim cãutând în alţii acea închipuire unicã, irepetabilã, sublimã, când noi înşine o plãsmuim nemãrginitã şi absolutã…

Perfecţiunea este un ideal direct proporţional cu valoarea noastrã umanã, alimentat şi întreţinut de noi, în noi. Şi în numele unui astfel de ideal, omitem perfectibilul în favoarea ispititorului miraj al perfecţiunii, ea însãşi o imperfecţiune.

“A avea un ideal înseamnã a avea o oglindã“. Nichita Stãnescu
P.S. Am plecat de undeva, dar m-am rãtãcit în cuvinte. Dacã vreun perfect imperfect, sau cel puţin perfectibil, înţelege ceva, dau o bere. Numai sã mã lãmureascã şi pe mine. :p