A adus ieri Mihai, din partea unui coleg de la birou, o plasă plină cu mere pădurețe. Mi-a pus în brațe comoara și m-a amenințat că, dacă mai vreau, poate să aducă un portbagaj plin (s-a oferit colegul). Că nici nevasta acestuia nu mai știe ce să facă cu ele. Chestia e că, de dată recentă, m-a tot bântuit un gând: celebra american pie. N-am încercat niciodată rețeta iar rafturile magazinelor sunt pline cu fel și fel de sortimente de plăcintă americană, însă, dacă le citești eticheta cu ingrediente, te cam îngrozești.

Fără a arunca o privire în plasa cu mere, de altfel bine înnodată, mi-am propus să încerc și eu, pentru întâia oară, faimoasa plăcintă. Nu știu cum e în cazul altora, dar până ieri, când auzeam de american pie, primul gând se ducea la o secvență din filmul cu același nume, cei care l-au văzut știu la ce mă refer. No, uite ocazia propice de a exorciza asocierea asta bolnavă dintre american pie și curiozitatea erotică a unui adolescent.

A trebuit să curăț de coajă merele pădurețe, să le înlătur cotoarele și semințele, astfel încât să adun suficient material, cam un kilogram de umplutură. Vai de neamul meu! Am blagoslovit mărunt zeci de minute, întrebându-mă de ce Mihai mă torturează, că doar nu i-am făcut niciun rău.

În sine, plăcinta americană e de o simplitate lăudabilă. Făină, unt, mere, zahăr, scorțișoară, amidon de porumb, puțină apă. Și puțin lapte, pentru a fi uns aluatul de deasupra, înainte de a fi băgată plăcinta la cuptor.

Aluatul se face ușor de tot, vreo 300 de grame de făină se amestecă cu vreo 250 g de unt, tăiat bucățele în prealabil, ca să fie mai ușor la frământat. Ajută și vreo câteva linguri de apă rece. Și una de zahăr, dacă vreți. Se frământă vreo 5 minute, maxim, nici atât. La sfârșit rezultă o bilă de aluat nelipicios. Se acoperă cu ceva și se pune în frigider, câtă vreme se pregătește umplutura de mere.

Feliile, bucățile de mere (curățate de cotoare și coajă) se folosesc ca atare – felii și bucăți, nu se dau pe răzătoare, nu se călește nimic. Peste mere se pune zahăr după gust, cât vreți, eu am pus vreo cinci linguri. Apoi scorțișoară și o lingură de amidon de porumb, aceasta va lega sucul pe care îl vor lăsa merele în cuptor. Dacă nu aveți amidon de porumb, înlocuiți cu o lingură de făină.

Aluatul se scoate din frigider și se împarte în două părți – una cam de două treimi, mai mare, pentru bază. Se întinde o foaie rotundă (sau în forma tăvii în care veți coace plăcinta), se așează în tava tapetată cu ulei și făină, acoperind și marginile acesteia. Se toarnă umplutura de mere și se acoperă cu treimea de aluat rămas – fie întins ca o foaie rontundă – caz în care trebuie înțepat pe alocuri, mai ales în mijloc (în mijloc merge făcută o gaură, sau se taie o cruce, ideea e să aibă aburii pe unde evada), fie tăiat în fâșii, împletite cum știți, cum vreți. Se unge cu lapte pe deasupra și se presară zahăr, eventual și scorțișoară.  La cuptor se ține vreme de o oră, la temperatură medie.

Cea mai grea parte acum urmează: după ce e scoasă din cuptor, plăcinta trebuie să se răcească înainte de a o măcelări, măcar două ore.

Eu sunt o mare admiratoare a plăcintelor cu mere, țin minte, pe vremuri, se găseau de cumpărat în magazinele de pâine niște plăcinte cu mere bestiale – cocă, mere, cocă deasupra și pudrate cu zahăr praf. Erau răsfăț, nu alta. Ca să nu mai zic de ștrudel cu mere…. Altfel, bunica mea nu se știa cu prăjituri și creme fierte, creme pe abur, dintr-astea. Nu. Bunică-mea știa să facă plăcinte cu mere, plăcinte cu brânză, plăcinte cu dovleac – coapte în cuptor sau la tigaie, ceva gen niște langoși mai complecși, cu dulceață, cu brânză sărată sau zămăchișă. Mama, v-am mai spus, era cam praf în bucătărie, dar plăcintă cu mere a știut dintotdeauna să facă și o făcea bună. Probabil de aceea apreciez eu și această american pie, gustul e tot ăla, textura e altfel și cu nimic mai rău. În loc să fie rase și călite, merele sunt valorificate la maxim în ea, le simți în furculiță, pe limbă, vin îmbrăcate într-o miere cu aromă fină de scoțișoară, parcă spun mai multă poezie. 🙂

Evident, dacă lucrați cu mere normale, cred că în maxim 20 de minute plăcinta intră în cuptor. Dacă lucrați cu mere pădurețe, însă, important e să nu vă pierdeți cu firea. Munca asta de chinez batjocorit de viață s-ar putea să scotă la iveală aspecte sensibile ale firii, să vă pierdeți cumpătul, să vă treacă sudori reci, râvne, sâcâieli și dușmănii neștiute. Vă dați seama ce-ar fi însemnat un portbagaj plin cu mere pădurețe? Numai gândul la o asemenea nefericire are darul de a te face să-ți bagi organul imaginar în toate alea.

https://www.youtube.com/watch?v=A7Z79puCIbY