Văzusem filmul cu șoricelul bucătar, dar am uitat în ce a constat farfuria cu care l-a înduioșat pe criticul culinar. Oricum, nu mi-am închipuit că ratatouille (ce nume exotic!) înseamnă felii de legume sprijinite una peste alta, felii de vânătă, de dovlecel, de roșie și ceapă, așezate deasupra unui sos de roșii cu ardei și toate astea întovărășite de miresme de cimbru și usturoi. Cu un moț opțional de brânză deasupra și o bucată de pâine proaspătă lângă, ratatouille e genul de mâncare care transformă tacâmurile în instrumente dispensabile ce aglomerează de prisos masa. Ce paradox inutil se dovedește a fi și farfuria, pe bune, parcă nu ești om întreg dacă nu-ntingi, măcar o dată, cu pâine direct în tavă.
Pe cât de sofisticată pare denumirea acestui preparat, pe atât de sincer și simplu e rezultatul: ceva între un ghiveci tradițional și o musaca fără cărnuri, cu respect deosebit pentru forma și textura feliilor de leguminoase ce poposesc în tavă. Nu e rost de zdrobit, de făcăluit și mărunțit (mă rog, există mai multe rețete de ratatouille, asta e o variantă) feliile de dovlecel se sprijină, într-o doară, de cele de vânătă, apoi vine rondeaua de ceapă, cea de roșie și uite-așa se înfrățesc toate în tavă, cu genunchii cufundați în sos de roșii cu ardei, usturoi și busuioc. Toată forfota asta colorată se îmbărbătează cu un praf de sare, cu-n altul de piper, puțin cimbru, două-trei frunze de dafin infiltrate ca niște spioni printre nevinovați, să nu le știe, vadă nimeni.
Se dă tava la cuptor pentru o oră, în ultimele 10 minute se presară și niște brânză deasupra, că n-are ce să strice. Se mănâncă și cald și rece, cu pâine proaspătă. E atât de gustos ratatouille ăsta că faci economie la detergentul de vase cu el. De arătat arată bine, zic eu, și cum e loc de improvizații (cum ar fi introducerea unor felii de cartofi în ecuație, așa, cât să-ncapă tot universul grădinii în tavă), eu propun să ne prefacem că-i de-al nostru, autentic pitoresc tradițional românesc, finețea sa, Ghiveciuille. Sau ceva pe-aproape, nu știu, poate decidem printr-un referendum.
Mod de preparare ratatouille la cuptor:
https://www.youtube.com/watch?v=3YG4h5GbTqU
21 Comments
Nu mănânc dovlecei şi vinete nici dacă mă baţi!
Adică vinete mănânc doar ca salată de vinete, iar pe dovlecei nu pun gura, indiferent cum ar fi pregătiţi.
Deci nu mă aşteptaţi la referendum! 😀 (Nici cealaltă jumătate a familiei mele tradiţionale -- cu anexe pisiceşti -- nu vine. În privinţa asta avem aceleaşi gusturi, adică ne lipsesc amândurora dovleceii din lista plantelor comestibile.)
Vero, n-am știut de xenofobia asta a ta, în materie de legume. 😀 “Politically correct” ar fi fost să le dai și dovleceilor o șansă, cât de mică. Mai știu eu pe unul care strâmbă din nas la păstârnac, cimbru, dafin, scorțișoară, oarecum și la lămâi. Dar care, dacă nu mă vede efectiv punându-le în mâncăruri, nu se prinde de prezența lor în farfurie și aprobă, îi place.
Cu dovlecei a încercat bunica să mă păcălească o dată, când aveam vreo 5 ani, cred. Voiam neapărat cartofi prăjiţi şi ea n-avea cartofi în casă. Dar ea nu făcea cartofi pai, prăjea cartofii tăiaţi în felii rotunde, subţiri, aşa că a tăiat un dovlecel în felii cât de subţiri a putut. Numai că eu am luat o singură înghiţitură, am zis “ăştia nu-s cartofi” şi nu m-am mai atins de restul. Ţin minte faza, am fost foarte supărată fiindcă mult aşteptaţii cartofi s-au dovedit a fi altceva -- ceva scârbos.
Dar nu sunt dovleceii singurii “nedreptăţiţi”. Nu mănânc nici conopidă (decât murată), morcovi tot doar muraţi sau cruzi, ardei doar cruzi… Nu suport supa de roşii, din ciorbă mănânc doar zeama şi cartofii (dacă sunt), sau perişoarele; las zarzavatul presat frumos pe fundul farfuriei. 😀
Eu te înțeleg, pe lângă cele pomenite de Cudi, am și alte chestii pe care nu suport să le simt pe limbă -- caimacul laptelui, pielea de găină din ciorbă, untura, jumările care nu-s crocante, grăsimea moale de orice fel.
N-om fi cumva rude? 😀
Nici mie nu-mi plac astea. Pielea de găină (sau de altă orătanie) nu-mi place decât bine friptă, iar jumările nu-mi plac deloc.
Mie îmi plac atât vinetele cât și conopida sau dovleceii. Până și varza am constat că îmi place, dacă este gătită bine, eventual cu ceva smântână. La condimente cam toate îmi plac, un loc special ocupând tarhonul și mărarul.
Altfel, articolul e o dezamăgire cruntă: credeam că ai recenzat, în sfârșit, un film! 😀
Nu, recenzie de film n-ai să vezi prea curând pe aici, citesc eu un tip care a băgat în cititori supradoză de recenzii la seriale de doi lei. 😀
Ce vorbești? 😀
Interesantă rețeta și cred că voi încerca si eu așa ceva, bineînțeles, alături de soața mea, care sigur se va bucura de noua rețetă, mai ales că mă știe destul de conservator în privința mâncărurilor.
Mugur, dacă e să încercați ratatouille, te rog să îi arăți soției și această variantă, arată mult mai bine și vine cu participarea morcovilor, ardeilor copți și a câtorva tulpini de țelină. În plus, e și aranjat cu mai mult gust, eu neavând o tavă rotundă mai mare, am folosit una dreptunghiulară și m-am cam pierdut la capitolul estetică. Dincolo de aspect, însă, a fost delicios.
Cudi, I think Keth should listen
:))
Neverending, ai nimerit la fix cu clipul. Asta după o dimineață cu cotcodăceli în familie, vezi doamne, am folosit lingura de metal în tigaia de teflon (doar cât să adun ulei încins ca să-l distribui pe suprafața ochiurilor). Catastrofă.
Dacă în teflon pui doar o lingură de ulei și acoperi ouăle cu un capac de sticlă ( ca să vezi când sunt gata), se fac singure, splendid și nu mai fâscâtești cu lingura de metal. Eu încing uleiul, pun ouăle, așez capacul și opresc focul.
Smaranda, am trecut și prin asta. Am avut o perioadă când făceam ochiurile cu capacul pe tigaie, cum spui tu. Nu mai țin minte care au fost nemulțumirile principalului beneficiar, că nu le voia albite pe deasupra, că erau prea făcute, nu mai știu exact… Altfel, trebuie să mărturisesc, cele mai bune ochiuri el le face, însă e preferabil să nu-i fiu în preajmă când pregătește micul dejun. Pentru că, deși în tigaie încap bine-mersi 4 ouă, el le face pe rând, ou după ou. Suntem trei, cam două ouă de căciulă, face șase ouă, unul câte unul, lopătând uleiul cu unealta de silicon peste gălbenuș. E foarte bun rezultatul, asta e drept, dar uneori simt că albesc privindu-l.
😓😭
literatura pe tema bucatariei mi se pare cea mai zemoasa, daca nu cea mai faina 🙂
gatesc si eu si nu as da momentul in care fac o paella pe o poezie nemaipomenita.
Avea Radu Anton Roman o vorbă: “îți dau ciorba, dă-mi eternitatea”. Și-ți mărturisesc, cu sinceră umilință: am căutat pe google “paella recipe”.
Ratatouille , diferit de denumirea frantzuzeasca , era mancarea preferata de taranii si orasenii romani pe timp de final de vara si inceput de toamna . Dupa ce crapai mancand dumicand darabul de paine si amestecand in blid cu el … al aruncai pe gat laolalta cu , un paharel sau chiar doua ….sau , mai multe paharele de tuica de prune , care desavarsea lucrarea dumnezeiasca numita … Ratatouille 😉 . Prin Ferentari sau pe Groapa in Grivita , la vremea asta se manca in draci …Ratatouille , insa mitocanii romani , o numeau mai simplu : TOCANA DE LEGUME ! De fapt , ca si musacaua , noi romanii , am mostenit acest fel de mancare de la turci sau de la greci { dracu sa-i ia pe toti >:( } si asta , inca de pe vremea cand inclusiv mancatorii de melci , inca n-auzisera de asa minune de crapelnitza . ” Gaseste cine-i interesat neaaparat de retzeta in Pseudokinegetikos al lui Odobescu ” , tot de pe la Radu Anton Roman citire , Dumnezeu sa-l odihneasca ! Bravo Cudi , ai facut o mancare sanatoasa si bio , pana la Dumnezeu : S-AVETI POFTA si… nu uitati de tuica !!!!!!!!!!!!!!!!
Exact, Marian, ratatouille e tocana noastră de legume, cu altă pălărie… Denumirea “ratatouille”, până să aflu în ce constă, mă făcea să cred că-i vorba de un preparat sofisticat, de nivelul restaurantelor de lux.
N-avem țuică, prietene. Avem ceva whisky canadian, vișinata încă e în lucru în damigeană, dar țuică românească nu mai avem deloc. 🙁
Acasă, mama mă așteaptă cu vreo trei sticle de țuică făcută de tata, bombă, nu alta, din prima tură ce a ieșit din cazan, tare ca focul. A pus-o el în sticle special pentru noi, cu ceva lemnuțe de dud prin ea, să-i dea culoarea mierii.
Până ajungem și noi la țuică, bea tu un pahărel și pentru noi, Marian. Sănătate și noroc!
Prima tură înseamnă că e fiartă doar odată?
Da. Țuică neîntoarsă, ceva pe 50-60 de grade.