Este prima carte semnatã de Jose Saramago pe care am citit-o şi, mi-am promis, nicidecum ultima. Stilul autorului a fost o experienţã nouã prin caracteristica dialogului fãrã linie la început de rând şi, pe cât de ciudat mi s-a pãrut parcurgând primele pagini, pe atât de potrivit, genial, unic şi profund s-a dovedit a fi o datã ce mrejele ficţiunii m-au cuprins. Lipsa acelei aparent insignifiante liniuţe de dialog a transformat discuţiile personajelor în ceva intim, într-un murmur sincer, dialogurile pânã şi banale cãpãtând astfel o însemnãtate lãuntricã, m-am simţit ca şi cum Cipriano Algor, fiica sa Marta şi Marcal, ginerele ar fi comunicat prin gânduri iar eu, cititoarea, aş fi avut prin nu ştiu ce mijloace şansa sã iau parte, ca un martor nevãzut, neştiut, la frãmântãrile existenţei lor, la monologul interior al fiecãruia dintre ei.
Cipriano Algor, olar de profesie şi în vârstã de 64 de ani locuieşte împreunã cu Marta, fiica sa, şi Marcal, ginerele sãu, într-un sat aflat în apropierea “Centruluiµ – “Cred cã Centrul poate fi cel mai bine explicat dacã îl considerãm ca un oraş înãuntrul altui oraş, Nu ştiu dacã e explicaţia cea mai bunã, oricum nu este suficient ca sã înţeleg ce e înãuntrul Centrului, Sunt aceleaşi lucruri ca într-un oraş obişnuit, magazine, trecãtori care cumpãrã, stau de vorbã, mãnâncã, se distreazã, lucreazã, Adicã exact ca în sãtucul înapoiat în care locuim, Mai mult sau mai puţin, în fond e o chestiune de mãrime, Adevãrul nu poate fi aşa de simplu, Presupun cã unele adevãruri sunt simple, E posibil, dar nu cred cã le putem gãsi în Centruµ.
Cand acest Centru refuzã sã mai primeascã produsele de olãrie fabricate de Cipriano Algor, cu toate încercãrile acestuia de a ieşi din impas prin confecţionarea de pãpuşi din lut, se declanşeazã criza interioarã a personajului, crizã rezultatã din sentimentul de inutilitate, neapartenenţã, zãdãrnicie a unui om ce devine prin acest context însuşi inadaptat, diferit de o lume ce se înstrãineazã de tot ceea ce este pur, tradiţional, firesc, natural. Aceastã crizã îşi atinge apogeul o datã cu mutarea familiei olarului într-un apartament al Centrului. Grãitoare este experienţa “senzaţiilor naturaleµ la care a luat parte olarul într-una din plimbãrile sale prin Centru:
“… dupã ce plãteşti şi-ţi dau un impermeabil, o pãlãrie, nişte cizme de plastic şi o umbrelã, toate colorate, poţi sã te îmbraci şi în negru dar trebuie sã plãteşti în plus, intri într-un vestiar unde o voce dintr-un megafon îţi porunceşte sã-ţi pui cizmele, impermeabilul şi pãlãria, şi imediat intri într-un soi de coridor unde oamenii se aliniazã în şiruri de câte patru, dar cu destul spaţiu între ei ca sã se mişte în voie, eram cam treizeci, câţiva pentru prima oarã, ca mine, alţii care, din câte mi-am dat seama, veneau acolo din când în când, şi cel puţin cinci dintre ei trebuie sã fi fost veterani, pe unul chiar l-am auzit spunând E ca un drog, îl guşti şi devii dependent, Şi apoi, întrebã Marta, Apoi a început sã plouã, mai întâi câteva picãturi, apoi mai tare, toţi ne-am deschis umbrelele, şi atunci vocea din megafon ne-a ordonat sã avansãm, şi nu se poate descrie, trebuie sã vezi cu ochii tãi, ploaia a început sã cadã torenţial, deodatã devine furtunã, vine o rafalã, alta, câte o umbrelã se întoarce pe dos, câte o pãlãrie zboarã de pe cap, femeile ţipã ca sã nu râdã, bãrbaţii râd ca sã nu ţipe, şi vântul se înteţeşte, e ca un taifun, oamenii alunecã, cad se ridicã, cad din nou, ploaia devine potop, ne-au trebuit peste zece minute ca sã parcurgem, cred, douãzeci şi cinci sau treizeci de metri. Şi apoi, întrebã Marta, cãscând, Apoi ne-am întors şi a început sã ningã, la început câţiva fulgi rari ca nişte ghemoatoace de bumbac, apoi tot mai mari şi mai deşi, cãdeau în faţa noastrã ca o perdea prin care de abia ne mai vedeam colegii, unii îşi ţineau în continuare umbrelele deschise, ceea ce ne stânjenea şi mai mult mişcãrile, în sfârşit, am ajuns în vestiar şi acolo era un soare strãlucitor, Un soare în vestiar, rosti întrebãtor Marcal, În momentul acela nu mai era vestiar, ci un fel de câmpie, Şi astea au fost senzaţiile naturale, întrebã Marta, Da, Asta se vede toatã ziua afarã, Exact aşa am spus şi eu când am dat înapoi materialul, dar ar fi fost mai bine sã tac din gurã, De ce, Unul dintre veterani s-a uitat la mine cu dispreţ şi mi-a zis Mi-e milã de dumneata, n-o sã înţelegi niciodatã.µ
Cartea readuce în prim plan Mitul Peşterii lui Platon, Centrul reprezentând peştera în care oamenii sunt legaţi privind un perete pe care se perindã umbre: “Viaţa noastrã devine din ce în ce mai mult o viaţã virtualã şi nu am trãit niciodatã în aşa mãsurã ca acum în ceea ce Platon şi-a imaginat cã este “peşteraµ: locul în care oamenii stau, privind drept înainte, spre un perete pe care se perindã umbre, confundând aceste umbre cu realitateaµ .
Pentru a afla ce drum a ales Cipriano Algor, dacã a rãmas în înlãnţuirea Centrului ori a apucat altã cãrare a vieţii, rãmâne sã fie rãsfãţul cititorului. Cartea în sine şi mitul în jurul cãreia penduleazã sunt şi vor rãmâne de continuã actualitate, la o reflecţie mai profundã vom realiza cã noi înşine suntem înlãnţuiţi într-o peşterã privind un perete şi umbrele de pe acesta – depinde de noi puterea de a ne descãtuşa, de a evada şi de a alege în sine veritabilul, realul, autenticul, valoarea eternã şi asta doar în mãsura în care ne simţim bastarzii unei lumi artificiale.