A-nceput sã ningã şi pe la noi: subţire, dar frumos. Mi-am aşezat scaunul lângã fereastrã, mi-am rezemat capul în pãlmi şi-am început sã cercetez geometria fulgilor rãzleţi. N-a fost greu sã întorc de câteva ori globul de sticlã în care mã aflam, pentru o şi mai dramaticã abundenţã de alb. Astãzi am simţit cã e iarnã şi mi-a plãcut. Mi-am injectat imaginaţia cu miros de vin fierbinte şi dulceag, am adãugat puţinã vanilie amestecatã cu drojdie dospitã, şi-am fãcut Crãciun din scurtul meu astâmpãr. Câteva urme de maşinã mi-au alterat reveria, dar pensula mea invizibilã a aşternut peste ele un alb identic cu cel din fundal.
Afarã ninge liniştit şi-n mine arde focul. Mi-ar lua nici trei minute s-ajung în parc şi alte douãzeci, poate, sã ridic un monument al omului de zãpadã. Suficient cât sã-mi înfierbânt obrajii, sã-mi contemplu şi binecuvântez creaţia, s-o îmbrãţişez de rãmas bun şi s-o abandonez copiilor miraţi de jocul meu. M-aş întoarce alergând, visând la cana mea fierbinte, şi nu aş tremura deloc, ci dimpotrivã.
Vise, taicã, vise. Nu tu aburi etilici, nu tu oameni de zãpadã. M-am mulţumit sã dau cu mãtura inutil peste treptele de marmurã, invocând cu gânduri şoptite Crãiasa Zãpezii. Altã maşinã, alte urme. Din nou, pensula. Spuma se prelinge pe aragaz şi-n hol miroase-a vin. “Şi îngerii cântau în cor,/ Cu flori de crin în mânã.µ Se-ajunge la toţi, şi râdem laolatã, iar ei sunt calzi cu mine şi eu le torn în canã. Fulgii curg în râuri albe, stele se-aprind pe cerul zilei, e forfotã şi bucurie iar Crãiasa îmi descântã duioasã deochiul. Altã maşinã. Toatã lumea-ntoarce în faţa vilei. Unde e pensula mea? E frig şi ninge atât de subţire. Mâinile mi-au amorţit rezemând capul şi mi-e frig. Nici urmã de om, nici urmã de îngeri. Nici mãcar mama. Cel puţin n-am dat uitãrii jocul.
http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=I6dhD8XWiYQ#!