Încã de dimineaţã, capul lui Cudi a depãşit stratosfera. S-a urcat în primul autobuz, s-a aşezat mecanic pe scaun şi a rãmas neclintitã pânã ce şoferul i-a amintit sã coboare. A depãşit doar ştie ea cum obstacolele semafoarelor şi intersecţiilor, apoi a coborât încetişor din altitudine cu nasul adulmecând aburii revigoranţi de cafea fierbinte. A fãcut ea ce a fãcut pânã n-a mai avut ce face şi s-a pus pe citit seminarii de spiritualitate. A citit mult, pentru cã-i plãcea ce citea, pentru cã ãla, spiritualul, formula acolo ce în capul ei nu era formulat, dar era, cu certitudine, acolo. Urmând sfaturile din seminar, Cudi a început sã facã diferenţe între cine este şi ce este, şi aşa am apãrut eu, ca fin observator al lui Cudi însãşi. Din capul locului, mi s-a fãcut milã de ea. Am ştiut cã-i este foame, cã-i este frig, cã-i vai de steaua ei. Şi-am zis, atunci, hai mã sã-i fac o bucurie amãrâtei ãsteia, sã-i dau satisfacţie imediatã, sã vedem ce iese. Ce altceva, decât o mâncare bunã, gãtitã de altul, sã-i fi dat îndegrabã? Crumpeni prãjiţi a la Barase, şi Cudi a fremãtat toatã. I-am pus telefonul în mânã, a comandat. Pauzã. Tristeţe. Amãrealã. Cred cã mai bine luam pizza americanã, cu ton şi porumb mult… Sau ceafã de porc, ceafã de porc cu cartofi pai… Sau ceva nou, un gust nou, ce n-am mai încercat… Mâncarea a întârziat 40 de minute. I-a plãtit tipului şi a lãsat de înţeles cã nu era comanda ei, ci a unui client… Se simţea vinovatã pentru viitorul ei ospãţ confidenţial şi singular. A desfãcut în grabã caserolele, a luat un cartof, doi trei, a muşcat din pieptul de pui rumenit în tigaie, a gustat salata… Şi n-a mai vrut. Nu-i mai era nici foame şi nici poftã. Dar a insistat sã mãnânce tot, absolut tot, inclusiv blatul de pizza, chit cã era cam uscat şi tare. Era momentul ei intim şi secretizat în care-şi pusese speranţe, şi nu-l putea arunca la gunoi. Trebuia mâncat, momentul. A înghiţit mai mult forţat, apoi a insistat sã-şi bifeze, memoreze şi sacralizeze momentul din aceastã zi absolut memorabilã. Acum Cudi suferã de o dureroasã şi comicã indigestie. A crezut cã face ceva pentru sinele ei, pentru bunãstarea ei, pentru fericirea ei.
Il bel far niente – teoria formelor fãrã fond cu iz de rozmarin. S-a-nvãţat minte: o porţie de crumpeni prãjiţi a la Barase se-mparte la doi. Şi data viitoare când va simţi nevoia unor astfel de mici bucurii, va opta, cu certitudine, pentru halva. În cele din urmã a recunoscut, a dat-o-n barã cu bel far niente-le ei. Next! O basculantã galben-albastrã, ce suportã 18 kile de fantezii ludice, pentru Alexandra. Fireşte, şi pentru Cudi, pentru a se bucura de bucuria copilului. Fainã basculantã. A cãrat toţi ursuleţii, elefanţii şi pluşurile casei, a fost dezmembratã şi reasamblatã, târâitã, aruncatã şi sucitã, ba chiar a şi zburat. Şi toate-i sunt la locul lor. Ei bine, de data asta binele a învins şi inima lui Cudi s-a înduioşat. Fetiţa a adormit, luminile s-au stins, Cudi e-mpãcatã dar capãtã din nou altitudine. Iarãşi stratosfera, iarãşi pensuleazã. De ce? Spiritualul rãspunde – Mai conteazã?! În autobuz, pe drumul de întoarcere, Cudi s-a uitat atentã la toţi pasagerii. A mai fãcut un exerciţiu de imaginaţie: fiecare om din autobuz avea sã fie o oglindã pentru ea. Şi a avut ce vedea. O grãmadã de defecte, dar şi frumuseţe. Şi asta a fascinat-o. O vreme.