“În bisericã, pe stradã sau în mijloacele de transport în comun vedem mereu oameni care se închinã. Fie cã sunt ortodoxi sau catolici, credincioşii îşi fac semnul crucii! Dar, oare, se închinã corect?µ Continuarea aici.
Iniţial am zis sã tac. Dar nu mã pot abţine. Nu în faţa unei lecţii capitale de credinţã şi în numele a tot ce se vrea a fi CORECT. Aşadar, autorul acestei inutilitãţi de articol explicã cum sã ne-nchinãm corect. Credinţa mãsuratã-n geometria crucii. Îmi şi imaginez cum un detaşament de îngeri mãsoarã cu maximã rigoare unghiul de aplecare al pãcãtosului, anvergura braţelor, presiunea cu care acesta apasã cu degetele împreunate cele patru puncte ale crucii, tonalitatea vocii, acustica sfintei mãrturisiri. Totul, fãcut ca la carte. Dacã greşeşti ceva, cumva, eşti notat acolo, în catastif. Stau şi mã întreb, aşa, fãrã noimã… Unui om capabil sã ia contact cu informaţia în cauzã, unui om suficient de evoluat cât sã poatã citi, efectiv, articolul cu pricina… trebuie sã-i explici cum sã se-nchine? Şi, mai ales, sã induci suspiciunea cã greşeşte dacã nu o face într-un mod prestabilit de societate, când Dumnezeu este situat într-alt plan decât cel al convenienţelor lumeşti, al prejudecãţilor şi conformismului de grup? Aceste reguli, oare, nu intrã din capul locului în contradicţie cu prima poruncã a Decalogului ¥Sã nu ai alţi dumnezei afarã de mineµ, respectiv ¥Sã nu ai alţi dumnezei afarã de mine. Sã nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfãţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pãmânt, sau în apele mai de jos decât pãmântul. Sã nu te închini înaintea lor şi sã nu le slujeştiµ, în forma sa mai explicitã din învãţãtura augustino-luteranã?! Prin impunerea unor astfel de tipare social-acceptate, eşti îndreptãţit sã crezi, judecând la rece, cã omul nu conteneşte a-l reinventa pe Dumnezeu. Evident, Tatãl n-are nevoie de aşa ceva. Nici de ajustãri, nici de rigori sau uzanţe specifice, El nu poate fi standardizat. Lui nu-i pasã de judecãţile subiective ale oamenilor, ci de expresia lor spiritualã, de ceea ce sunt cu adevãrat.
E Sãptãmâna Mare, ar trebui sã fim mai buni, dar, mai ales, noi înşine. Şi poate cã o cruce fãcutã dupã tipar înseamnã cu mult mai puţin decât un zâmbet, ori un anume gest. În ochii Domnului, fireşte. Fiindcã în rest, n-ar trebui sã conteze prea mult.

Sursa foto