Hai sã vã povestesc o chestie amuzantã ce mi s-a întâmplat astãzi. Aşteptam autobuzul în staţia Opera din Deva, dupã-amiaza. Cãldurã mare, mon cher. Prea mare. Şi aici fac o parantezã – cred, sincer, cã mã descurc mai bine cu frigul şi mã-ngrozeşte perspectiva gradelor prea numeroase din urmãtoarele luni. Dar asta-i altã poveste. Sã revenim. Dupã ce câteva luni la rândul abonamentul lunar pentru transport a ajuns sã arate mai rãu ca o hârtie creponatã, m-am învãţat minte sã-l ţin într-un obiect tare şi potrivit pentru geanta mea, în care, oricum, ar putea încãpea tot universul. Dar nu oricum, ci în haos. Nu, n-am portofel. De fapt am acasã câteva, dar fie sunt prea mari, prea mici, prea bombate, prea plate etc. Mie nu-mi trebuie portofel. Ce naiba sã fac eu cu-n portofel?! Aşadar, ghinionista carte ce mi-a ieşit în cale de când m-a izbit strãlucita idee de a o utiliza pentru a asigura integritatea  abonamentului de navetistã este  ¥Defãimarea lui Paganiniµ, A. Vinogradov. Şi cartea asta o port tot timpul cu mine. În fiecare zi pot fi vãzutã-n staţie cu ea, ba-n Cãlan, ba-n Deva,  şoferii mã ştiu acum de mare cititoare, şi tovarãşii de suferinţã din autobuz, la fel. Şi probabil cei mai atenţi se întreabã cât îmi ia sã citesc cartea cu pricina…  Aşadar, dupã-amiazã, staţie aglomeratã, soare, Cudi şi cartea. Vãd eu un individ ce rânjeşte insistent la mine dar trec cu vederea. Îmi aprind o ţigarã, îmi vãd de-ale mele (respectiv holbat la pãsãri şi cer, evitat contact vizual cu trecãtorii, studiat textura propriilor blugi, admirat porumbei etc.). Dar simt insistenţa privirii ãluia şi cedez. Mã uit şi eu la arãtare. Pânã-n 40 de ani, drãguţel, spãlat, gigel. Şi dintre toţi oamenii din staţie, i s-a pus pata pe mine. N-am ce face, asta e, unora le plac şi ciudãţeniile.

Întorc capul, mã fac cã plouã, privesc în direcţia opusã pânã-mi amorţeşte gâtul, cedez din nou. Verific. Da, cu ochii pe mine ca pe aragaz. Jenatã, îmi strâng cartea la piept, cobor privirea în pãmânt. Dar nu rezist şi mã uit din nou la bãrbat, în cãutarea unor similitudini cu Hannibal Lecter. Hopa! Un mic detaliu scãpat din vedere. Şi tipul are o carte-n mânã. Şi nenorocitul mã priveşte zâmbind, iar eu, în lipsa unei preocupãri active a mâinilor, nu gãsesc nimic altceva mai util de fãcut decât sã-mi deschid cartea. Defãimarea lui Cudi. Şi nu zic cã se apropie de mine. Şi nu zic cã mã blochez, mã uit la navetişti, la drumul circulat intens, în stânga şi-n dreapta neştiind încotro s-o apuc. Şi iatã-l priponit în faţa mea, cu acelaşi zâmbet tâmp, dar cu o siguranţã dezarmantã. Mã salutã. Bâlbâi şi eu ceva. Întreabã cã ce fac. Îngân cã bine. Şi tot schimbã cartea din stânga-n dreapta pân’ mã ameţeşte, şi zâmbeşte-n faţa mea, iar eu nu reuşesc sã citesc pe coperta lui nici titlul, nici autorul.

Apoi, hotãrât, slãbind din tãria zâmbetului, îmi spune: ¥Hai sã mergem!µ. La care încep eu a zâmbi tâmp, şi mã uit în ochii lui cu uimire. ¥Poftim?µ. Se uitã la cartea mea. Eu mã uit la a lui. ¥Eşti Ana, nu?µ. Nu, zic. Zâmbeşte. ¥Hai, zice, nu te jena, îmi placi.µ. ¥Ok!µ, zic eu, ¥Nu mã jenez… Nu vã supãraţi, dar tocmai vine autobuzul meu.µ Fireşte, autobuzul nu vine, iar între mine şi-o roşie, nici o diferenţã. ¥Ana…µ. ¥Eu nu sunt Ana!µ, replic eu zâmbind, de data asta cu ceva mai multã tãrie-n glas. ¥Cartea, zice el. Am stabilit cã la ora asta ne vom întâlni aici, amândoi cu câte o carte-n mânã şi astfel ne vom recunoaşte.µ Mã uit la el pierdutã, trece şi roşeaţa şi mã dezumflu toatã. Deci nu farmecul meu irezistibil l-a târât pe respectivul spre mine, ci însuşi Paganini, cu defãimarea lui cu tot.

¥E o confuzieµ, îi explic, ¥eu port cartea cu mine tot timpul, îmi ţin abonamentul în ea ca sã-l pãstrez într-o formã bunã, întreaga lunãµ. Şi desfac cartea, îi arãt abonamentul. Se uitã la mine şi zâmbeşte din nou. Se uitã-n jur, şi eu la fel. Amândoi o cãutam din priviri pe Ana, fata cu cartea. Ia-o de unde nu-i. Mã mãsoarã din cap pânã-n picioare şi îndrãzneşte – ¥Totuşi, n-ai vrea sã ieşim la un suc?µ O, daaa! Ştiam eu cã nu-s o cauzã pierdutã!  Şi triumfãtoare replic cu-n simplu ¥Nu!µ. Mã uit la el, zâmbeşte, eu rãbufnesc ş-apoi ţine-te frate! Moment memorabil, crizã teribilã de râs. Cu lacrimi. Şi eu, şi el. Cu sughiţuri cu tot mã urc în autobuz, mã aşez la geam, mai în spate, îi fac cu mâna ca unui prieten vechi, râzând cu lacrimi de crocodil de dincolo de geam. La fel şi individul, pe trotuar. De ce am râs? Mie mi-e clar. Am fost intimidatã, m-am blocat, jenat, tensionat şi râsul a fost eliberarea mea. Întrebarea care mi-o pun acum, când şi ultimul gest de hlizealã s-a evaporat, este: el de ce naiba râdea?! Una peste alta, pare-se,  întâlnirile pe neveu se practicã şi-n era webcamurilor şi a tehnologiilor de vârf. Dragostea, dom’le, încã se mai cautã-n staţii…