Eu

Rãmãsesem fãrã bani şi, durere maximã, fãrã ţigãri. Ştiam cã trebuia sã intru în posesia unei sume, însã probabilitatea ca aceasta sã fi fost deja în cont era prea micã. Şi tot ce vroiam erau nenorocitele de ţigãri.
Cu o searã înainte, mã gândisem la îngeri. Cu o searã înainte m-am simţit plinã de ceva, un fel de euforie, şi întorcând în gând privirea peste umãr m-am temut vãzându-i ochii. Am adormit într-un fel de agonie-extaz, punând în balanţã imaginaţia-mi bolnavã cu indefinibilul.
“Tot ce vreau sunt ţigãrile!”, îmi repetam obsesiv în drum spre bancomat. Nu era o constatare a nevoii, ci o rugãminte. Dacã avea sã-mi dea ce doream, eram a lui. Eram parteneri, eram un duo pe veşnicie. Insistent, viu, m-am rugat. Banii intraserã. Am luat ţigãrile şi vitezã maximã spre casã. Înaintea mea o bãtrânicã. Locuind într-o lume unde sunt strãinã de toţi şi de toate, se subînţelege cã nu o cunoşteam, dar i-am însoţit privirea fiindcã era atât de seninã, atât de… ciudatã. În sensul bun. Şi zâmbea venind înspre mine. Iar eu o urmãream miratã cum se apropie. Din mers, fãrã a-şi dezlipi privirea de-a mea, cu un anume amuzament straniu şi o familiaritate de bunicã, mã întrebã: “Gata, ţi-ai luat ţigãri?”… A trecut râzând pe lângã mine şi abia trei paşi mai târziu m-a izbit esenţa cuvintelor. Am înţepenit pe loc. Am întors privirea, ea îşi vedea de drum mai departe. Eu, gurã-cascã în mijlocul strãzii, cu inimã rãpusã şi respiraţie uitatã, urmãrind-o cum se pierde în mulţime. Şi acum regret cã nu am fugit dupã ea.
Fumul acelor ţigãri a avut un alt gust.
*
Demult, cãutam în noapte o singurã luminã. Şi când am rugat-o, s-a aprins. Deja-vu-urile le-am conştientizat cu intensitate, regretând cã nu dispun de un buton “record” şi reacţie de moment. Dar iatã-mã în splendoarea halului în care mã aflu, sumã a tot ce mi-am dorit. Am cerut semne? Le-am primit! Am vrut ceva anume? Mi s-a dat. Întotdeauna. Mãrunţişuri direct proporţionale cu modestia mea şi lucruri mari invers construite decât mine, însumând fericirile momentului. Sunt ceva de speriat.
Atunci când vine vorba de lucrurile mari, întrebarea “ce-ţi doreşti?” mã încuie de-a dreptul. Mi-e şi fricã sã mai vreau. Pentru cã, în fond, a gãsi astfel de rãspunsuri, nu reprezintã un cine ştie ce mare avantaj. Dimpotrivã. Primeşti, însã tot acolo rãmâi. Cu o micã mare diferenţã. Vedeţi voi, îngerul mã iubeşte cu douã ţigãri în fiecare colţ al gurii, ciufulit, încercãnat, iar când îi adresez vreun gând ascultã şi ofteazã resemnat. Fãrã sã mã încurajeze în a-mi reconsidera dorinţa, fãrã sã întrebe “eşti sigurã?”, o împlineşte bombãnind în cãutarea focului divin. Pentru a-şi aprinde ţigãrile. Şi pe acesta l-am terminat psihic. Dar e lângã mine, e contractat. Cu mâinile în cap, cu aripi ciufulite, dar e acolo. Pentru mine. Pentru copilul din mine. Un fapt, o emoţie, o felie de halva, o dorinţã. Le satisface pentru fericirea momentului.

Ea

Semnele existã, zic eu. Dorinţele se împlinesc, doar cã suntem prea dobitoci pentru a şti exact ce trebuie sã vrem. Şi în ele constã liberul arbitru, pentru care angelicii noştri parteneri de peste umãr îşi dau cu capul de ceruri. Iar Cudi a ales sã fie un mare fiasco, inautentic în deşãnţata-i autenticitate afişatã, chinuitã şi cu diferenţe ştiute doar de ea. Evident, camuflate de ea pentru labiritul intim. Iar îngerul atipic de peste umãr, cu fumul, sarcasmul, umorul şi pãrul ciufulit, este rodul imaginaţiei care este prea mult din ea, prea mult din zi şi din noapte. Dar lumina s-a aprins când a vrut, bãtrânica i-a vorbit, dorinţele i s-au împlinit. Nenorocitã cum se aflã în religia ei, e recunoscãtoare. Pentru fiecare semn şi moment. Pentru dansul unui singur cuvânt. Pentru fiecare piesã a jocului. Pentru suma lor şi scânteile de viaţã. Pentru inspiraţia de a fi cine este şi castelele din nisip ce le ridicã din ezitãri, vise, iubire, tristeţi, lacrimi, în lumi intersectate cu ea însãşi. Pentru cã rezoneazã, se înmoaie, se contractã şi trãieşte nemãrginitã în celula penitenţei reale. Unde îngerul îşi aşeazã înduioşat mâna pe capul ei. Semne şi evidenţe de care abuzeazã reinventându-se incoerent pe sine. În mountagne russe-ul cu un singur loc de dincolo de pleoapele deschise înspre ea.