Mai pe scurt, wasted times.

Ce-mi amintesc eu e efortul, incertitudinea, lupta. Mai apoi rãmâneam inertã cu sabia cãzutã şi eu sprijinitã-n ea, cu ochii miraţi şi suflarea blocatã, când morile de vânt capitulau înaintea-mi. No, ãla moment naşpa! Când jocul e gata, când visul se-ncarneazã, când indefinibilul capãtã coordonate de stânga şi de dreapta, de înãlţime şi nema profunzime.
Frumuseţea e preludiul continuu.

Câştigatã a fost noaptea când gânguream toatã moţãind când pe o parte, când pe alta, iar unul urla a necaz dincolo de fereastrã. Pierdutã a fost ziua când mi-a dat 10 la Politologie, deşi eu o scãldasem cu neruşinare bãtând apa-n piuã cu Gustave le Bon şi ¥Capul lui Moţoc vrem!µ. Câştigatã a fost ziua când am am inversat deliberat sãgeţile în desenul percepţiei interpersonale, pierdutã când nu mi-a picat acelaşi subiect la reexaminare.

Câştigat a fost fiecare moment al cãutãrii, pierdute toate ale indiferenţei.
Câştigatã a fost noaptea cu coconi înmuguriţi, pierdutã cea cu zboruri prãbuşite de împlinire. Câştigat a fost momentul buimãcelii, pierdut acela plastic, însuşit cu precizie şi determinare. Câştigat este visul, pierdutã este împlinirea.

Wasted days and wasted times, every you and every me. Zãnaticii se plictisesc uşor. Te vor urma cât ai cu ce-i momi, iar când n-ai mai avea, se duc şi nu-i mai vezi. Dar tot ei, vinovaţi cum se percep şi neiubibili, te vor face sã crezi cã tu ai luat distanţã, pãşind spre altceva. Vaya con Dios, baby! Şi zic toate astea ascultându-l pe Freddy Fender. Şi nu cã aş combate feelingul acestei (double!) melodii. Le-am ascultat de ‘nşpe mii de ori, aşteptând sã mã pãtrundã ce-l pãtrunde pe dânsul clipind cum o face în costumul roz. Gestul finuţ al renunţãrii pus în cârca celuilalt şi despãrţirea cu necesarul crunt moment al cuvintelor frumoase când în tine urlã pofta tãcerii şi a cãilor neumblate. Wasted times, night and days, când trebuie sã fii bun cu ei şi rãu cu tine. Acum, revenind la ale voastre, Freddy Fender cântã o melodie despre o anume femeie din perspectiva unui sticky bãrbat. Dacã întrebãrile şi le adresa lui însuşi, îl priveam cu ceva îndurare. Dar se adreseazã Ei: ¥And why should I call your name, when you’re to blame for making me blue?µ Freddy Krueger, n-ai înţeles nimic!

Pânã târziu în adolescenţã, mergeam cu familia an de an la mare. Noaptea tata îmbrãţişa cu farurile câmpiile sudului, iar eu vedeam dincolo de bordura şoselei marea. Şi priveam întunericul cu orizont linear fascinatã, zgomotul motorului se preschimba în valuri de scoicã iar acolo, în depãrtãri, simţeam pulsul adâncului. Dimineaţa mã gãsea cu ochii cât cepele şi momentul de extaz suprem al fiecãrei vacanţe era cel în care, din maşinã, vedeam pentru prima datã marea, îngustatã de blocuri. Fiorul acela era totul. Mai târziu se oferea toatã privirii, dar foamea-mi fusese stãvilitã. Şi an de an râvneam la acel moment, cu mult mai preţios decât palpabila îmbrãţişare a primului val.

Un toast în cinstea emoţiei, câştigat fie-va visul, cu drag, pentru ‘Mnealui.