Ziceam ieri de o chestie ce o fac atunci când am gânduri negative, când mintea mea afişează spontan imagini crunte, hidoase, iritante şi izvorâte din patologicul imaginaţiei mele. Acolo, în străfundul lumii mele, am întotdeauna la îndemână o pensulă groasă şi o cutiuţă cu vopsea albă. Când o astfel de reprezentare oribilă se dezvăluie ochilor interiori, înmoi pămătuful în vopsea şi pensulez peretele murdar până ce redevine imaculat şi astfel gândul cu pricina e clasat definitiv. Nu ştiu cum se face, dar chestia funcţionează. Încruntarea de moment se pierde, redevin senină şi fac loc altor imagini, de data asta frumoase, chemate din alaiul dorinţelor intime, şi, investind încredere în acestea din urmă, mă aflu mai bine decât înainte de ipostaza naşpa a ceea ce mintea mea a putut plăsmui. Adică sunt întotdeauna mai bine, cred, decât înainte de fiecare lucru rău. Chestia asta extrapolată asupra existenţei de zi cu zi mă ambalează într-un chip foarte fain şi eu, pesimista lumii, lunatica bacovie din decoruri kafkaniene, mă redescopăr plusând şi plusând la infinit pozitivul, lumina. Deci, tare mai greşesc aceia care mă categorisesc negativistă, deprima(n)tă, slabă sau alte astfel de mine străine trăsături.

Iar acum, când în şalopeta de lucru nu mai contenesc a pensula şi pensula tot răul ce mă-nconjoară, am un spor şi un entuziasm greu de descris şi nu obosesc, şi zâmbesc tot mai mult, şi sunt tot mai bine, cu cât îmi e mai dificil. Hărnicia asta mă-nvăluie cu aură de lumină şi eman viaţă, încredere, bine şi frumos, tot mai intens şi orbitor pe cât mă afund în nisipuri mişcătoare. Deşi operele de artă făurite cu pensula albă sunt albe şi atât, sunt albe şi nimic, mă simt mai artistă şi originală ca oricând, productivă şi vie ca şi soarele de la sfârşitul ploii. Cu alb peste alb trasez căi scurte sau lungi, cu mişcări nu foarte atente, contemplative, atitudine de estetician simandicos, încontinuu descoperind sensuri, detalii, particularităţi peste tablouri albe şi doar albe.

O adevărată expoziţie, cu pereţi încărcaţi de lucrări imaculate, fiecare în parte o izbândă reper asupra răului, fărâme de speranţă şi realitate. Un ocean în valuri de alb, de pe malul căruia împart rosturile precum un profet, sub ploi tăcute cu picuri albi şi grei, în alb, eu.

E lumină când dimineaţa faci un mujdei gros şi alb, anticipând bucurii albe, plăceri simple şi imaculate şi deschizând fereastra, orizontul e alb şi el. Superalbul meu, între pereţii vernili şi cerurile albe de pe aşternuturi albastre, o şuviţă neagră într-un vis de lapte şi zăpadă, printre rânduri albe, lumină şi război cu arme albe.

Pentru fiecare rău pensula-voi în alb totul şi-n fiecare alb ascunse vor fi inocenţa, candoarea, frumuseţea unei mirese fără de pată, într-o continuă exorcizare a umbrelor. Plouă cu alb, miroase a alb, totul (mi-)este egal în alb. Şi e bine.
[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=CrAKZKD9nyE]