Când eram adolescentă, tata îmi repeta o vorbă: „Cât eşti pe banii mei, faci ce zic eu.” Devreme, în anii studenţiei, respectiv când am făcut alceva decât mi-a spus el şi mi-am luat coleg de cameră iubitul, mi-am căutat şi găsit job. Într-un târziu au aflat şi ai mei unde şi cu cine stau, iar când mă întrebau de bani, spuneam că n-am nevoie, chit că stomacul meu devenise distilerie pentru dulceţuri, compoturi, ceaiuri şi zacuscă. Am învăţat să asociez libertatea mea cu independenţa financiară şi dacă am dat-o în bară din când în când, am apelat la împrumuturi, ajutor din partea altora, însă niciodată al părinţilor. Chiar nu înţeleg de multe ori de ce mă tot întreabă de bineţe, când invariabil răspunsul meu e „bine”. „Bine, pe dracu’”, continuă ei câteodată, îndemnându-mă să-mi iau din beci una alta, o dulceaţă, un compot, o zacuscă, ceva. Însă nici pe astea nu prea le iau, decât dacă mi le vâră dânşii, obligat, forţat, în traistă.

Ai mei nu au putut să ne dea mie şi surorii mele startul în viaţă cu câte un apartament, sau o maşină, o sumă de bani, o nuntă ca-n poveşti, chestii din astea. Prima care s-a măritat (şi prima, sper, singura care a divorţat) am fost eu. „Nunta” am gândit-o împreună cu viitorul fost soţ, convenind să organizăm o petrecere cu mâncare zdravănă, la care să participe câţiva prieteni apropiaţi şi rudele, vecinii fără a căror prezenţă părinţii ne-ar fi reproşat că „e ruşine mare”. Cutărică şi cutărică, pân’ ce s-au adunat suficienţi de-o nuntă în toată regula şi cărora, în parte, le-am explicat că e doar o petrecere intimă, iar cadourile, plicurile şi alte prostii de-astea se exclud din start. Şi într-un octombrie mohorât s-a-mplinit ş-aceasta, eu cu un buchet imens de flori în mână, căutând fericirea în sala de ceremonii a stării civile. Apoi mâncare pe alese şi săturate, dans, hărmălaie şi bucuria naivă a unui nou început. Soră-mea, la fel, împreună cu soţul ei şi-au organizat întreaga nuntă, fără nici un ajutor din partea părinţilor. În cazul ei, însă, nunta avea să fie pe de-a-ntregul, cu rochie, popă, sală cu aranjamente în alb şi albastru, şi totul ar fi fost perfect dacă părinţii nostri şi ai soţului ei n-ar fi confirmat prezenţa (ulterior absentă) a câte jumătate din sat şi a turmei întregi de rude.  Au avut însă o nuntă foarte frumoasă, din câte mi s-a povestit, căci eu n-am fost acolo din motive întemeiate. Însă am văzut-o mireasă, am fost acolo când a fost luată de-acasă potrivit obiceiului şi îmi amintesc cum era de nerecunoscut în rochiţa aceea albă, cu chipul transfigurat de emoţia acelei zile, cu şuviţele ondulate strânse într-un coculeţ la spate, îmbujorată, atât de frumoasă. Şi pentru ea, era startul unui alt început, cu costuri asumate. Amândouă am fost nevoite să învăţăm a ne descurca fără ajutorul părinţilor devreme şi brusc. Şi amândouă am refulat amintirea ultimei situaţii de cod roşu când, cu jumătate de gură, le-am explicat rugător părinţilor că avem nevoie de ceva bănuţi. Şi asta în urmă cu mulţi, mulţi ani, ce-nsumează cel puţin un deceniu.

Judecând după toate astea, nu-nţeleg de unde frustrarea mea când, aflată într-un loc public, îmi sună strident telefonul şi scot din buzunar sau geantă modelul vechi de cărămidă Nokia 3120. Sau când mă uit lung în vitrina de la Leonardo, scanând inutil după o pereche nouă de adidaşi, când trag de actualii de cel puţin un an şi pe care, oricum, i-am luat de la taraba din piaţă. De ce simt frustrare când văd că preţul unei căciuli frumoase pentru pitica mea sare de 40 de lei, când ceilaţi îşi laudă hainele şi lucrurile de firmă, când ocolesc strategic aleile cu vitrine înghesuite cu jucării, de ce asociez neputinţele financiare cu valoarea mea ca om şi mă simt prea mică şi slabă într-o lume a oamenilor mari?

Alţii pot mai mult, evident, sunt talentaţi în ceea ce fac, se ştiu mai bine descurca, pe felia lor de activitate sunt bazaţi. Eu, însă, nu prea ştiu, concret, nimic a face. Nu sunt bună nici la modul general, nu sunt nici specialist într-un domeniu, sunt un nimic într-o lume în care e imperios să fii ceva. Mai ştiu că atât de mulţi sunt în situaţia mea, ştiu că e firesc să trăieşti cu 20 de lei pe săptămână şi să plăteşti chirie şi utilităţi alţi 1400, că ne merităm, în parte, soarta. Sunt omul care atunci când e la greu evită contactele, se lamentează între patru pereţi, caută şi identifică soluţii, trage şi, la naiba, supravieţuieşte cumva. Dar e încontinuu frustra(n)t. Care om noaptea se foieşte pe pernă, gândindu-se la cei care l-au ajutat şi nu îi e uşor a adormi, ştiind că datorează ceva, cuiva. Plămădit din emoţii, slăbiciuni, utopic şi iubăreţ,  visând la cai verzi pe pereţi, omul care sunt eu nu-nţelege travaliul vieţii, iar când îşi concentrează atenţia obiectiv asupra sieşi, constată grave handicapuri şi-atât de puţină determinare într-o lume în care izbutesc doar cei ce ştiu, pot, au învăţat şi-au fost ursiţi să depăşească linia minimei supravieţuiri.

Consolarea vine pe considerente  subiective: sunt o povară pe umerii părinţilor mei, însă nu financiară. Sunt nemulţumiţi de situaţia mea per ansamblu, însă nu îmi pot impune nimic, fiindcă nu trăiesc pe banii lor. Motiv pentru care cărămida mea de telefon e preţioasă, adidaşii mei obosiţi m-au purtat pe drumuri nesperate, iar problemele pe care le înfrunt îmi reconfirmă încontinuu cât de rezistentă sunt, eu, pui de bogdaproste. Frustrarea e parte din meniul zilnic, e mobilizatoare, e în mine. Cred că sunt rea, invidioasă, ratată, asta e, asta sunt. Dar mai ştiu că vor fi zile când totul va fi bine, când voi îngropa neajunsurile în nisipul trecutului, când mă voi reîncărca cu energie pozitivă şi încredere, când totul îmi va părea mai uşor şi mai frumos. Pur şi simplu, din când în când, c-aşa-i mersul, cu punct şi de la capăt. Şi ca întotdeauna, ăsta-i abia începutul, aşa că… păzea, say cheese, mâine poate fi mai rău.

Să ne iubim pe tunuri, bunăoară.