Nu ştiu, ajungi într-un moment în care comunicarea alambicată devine o corvoadă. Când lucrurile pe care le faci le vrei simplificate, eliberate de îngăduinţe, fără cedări de ambele baricade, fără compromisuri, cu riscul de a putea fi acuzat de mitocănie. Iar cei care nu se vor îndepărta de tine din pricina lipsei de delicateţe în dialog, cei care nu te vor privi astfel drept un personaj vulgar şi necioplit în manifestări, îţi par a fi demni de ceea ce eşti, sunt cei pe care te bucuri să-i remarci “acolo” şi “aici”.

E bine când poţi spune “nu vreau”, “n-am chef”, “nu acum”, “lasă-mă”, e nasol când spui “ştii, problema este că…”, “nu pot, pentru că…”, “astăzi am chestiuni vitale de rezolvat şi…”, “sper că nu te superi dacă…”.  E mişto să fii scutit de ceaţa comunicării impregnată cu uzanţe, forme de dialog lipsite de conţinut dar conforme cu aşteptările sociale, de regulile de comportare cuviincioase, convenţionale. E ca şi cum ar trebui să te potriveşti unui puzzle din a cărui sumă de elemente, de fapt, nu faci parte. De aia unii sunt mai singuratici decât alţii, de asta e mai confortabil să te izolezi şi să te rezumi la contactele ce-ţi permit, atunci când e cazul, să fii tu însuţi/însăţi, iritant de sincer uneori, franc, direct şi nesuferit.

Te cam sufoci atunci când n-ai de ales şi trebuie accepţi „normalitatea” celorlalţi. Dar cedezi pentru confortul altora, un exemplu fiind când vine vorba de părinţi, că deh, pe aceştia chiar nu vrei să-i necăjeşti.  Cedezi, laşi într-a lor, pretinzând că zici ca ei şi faci ca tine, dar tot cedare e. Tot ceaţă în comunicare, tot nu eşti tu, însă s-ar zice că faci o faptă bună, eşti leal, chiar nobil faţă de cei dragi şi iată, ţi-ai justificat cedarea, eşti bun, na. Aplauze şi respectele noastre, respectabilule care respectă.

Bunăoară, dac-ai gândit un lucru, ăla rămâne. Dacă ţi-a trecut prin minte ascultându-ţi interlocutorul „bă, ăsta e varză” şi-ţi vine să te cari pe altă margine de univers, ce e mai corect să faci: să rămâi, salvând aparenţe, părăsind discuţia cu un fals „abia aştept să ne reîntâlnim”, încurajând partenerul în a aprofunda prăpastia relaţionării cu chestii ce te scot din minţi ori pur şi simplu n-ai răbdare în a investi timp într-însele, sau să-i zici pe faţă „las-o moartă, mă duc să mă culc”, „ştii că mă plictiseşti, nu?”?!

Eu militez pentru sinceritatea cruntă. În lipsa acesteia, risc să mă epuizez energetic şi metempsihotic, ori primejdia asta mă sperie de-a dreptul, e mult prea gravă felului meu leneş şi tâmp de a fi. Îmi par exasperante egoismele celor care insistă să-ţi arate nimic, să-ţi propună un rahat pe băţ, să te implice în dezacorduri cu fiinţa ta, să se strecoare printre răbdările şi nervii tăi, în cele mai nefericite, nedorite şi neinspirate  împrejurări. Nu, d-le, nu! Pur şi simplu nu vreau, n-am chef, nu, şi nu, şi nu. Zău, acum, n-ar trebui să usture sinceritatea, ci timpul investit de aiurea în cine şi ce nu merită.

[youtube=