Într-o societate în „care pe care” explică înaintarea prin datul de coate spre succes, înrăirea indivizilor e o consecinţă normală, marea parte a lumii fiind, precum în politică, mereu în opoziţie. În completarea acestei fraze cu iz general şi demagogic, vin cu un exemplu auzit, real, referitor la un profesor universitar care le-a mărturisit cu francheţe studenţilor săi cum că nu intenţionează să-i înveţe carte, pentru ca ulterior aceştia să-i ia pâinea. Altfel spus avem un subiect presupus blamabil, în persoana dascălului cababil să-şi asume declarat exercitarea „de mântuială” a profesiei, dintr-un reflex instictiv cu rădăcini în securitatea, siguranţa şi stabilitatea propriului loc de muncă. Doresc să ne gândim puţin, acum, cât de incriminabil este acest profesor şi să disecăm puţin afirmaţia sa.

Să începem cu clişeele: profesorul este cel care transmite generaţiilor tinere cunoştinţele sale bătătorite în timp, aceleaşi şi aceleaşi cunoştinţe, încontinuu. Avem cuplul profesor-elev care, aşa cum familia este definită nucleul societăţii, este nucleu al educaţiei, procesului instructiv educativ instituţionalizat, condus de dascăl şi acceptat, însuşit de tânăr. Profesorul oferă, elevul absoarbe. Şi tot profesorul este cel care influenţează, determină gândirea elevului, suscită dezvoltarea imaginaţiei, memoriei, inteligenţei şi personalităţii elevului. Ce rol educativ să stoarcem, aşadar, din exemplul mai sus prezentat, cu profesorul ce le pune în vedere studenţilor săi cum că doar nu-i va învăţa carte, pentru ca mai apoi aceştia să-i ia pâinea? Eu traduc astfel spusele profesorului: „nu sunt ipocrit, sunteţi pe cont propriu, asta e o luptă de clasă, iar noi nu suntem aliaţi. Nu vă închipuiţi, aşadar, c-am să vă pun eu în mâini armele cu care să mă doborâţi, chiar dacă unii dintre voi m-ar pune la pământ şi cu mâinile goale. Pâinea mea e profesoratul şi n-o împart cu nimeni, hrăniţi-vă cu firimiturile cunoaşterii mele, dar nu vă-nchipuiţi c-am s-o împart frăţeşte cu voi. Dacă viaţa e o luptă, e logic că n-am să investesc în artileria duşmanului, care duşman al meu, în circul ăsta al supravieţuirii profesionale, eşti tu, tinere, cel care îndrăzneşti a râvni la pâinea mea. Să continuăm, deci.”

Nu sunt oripilată de afirmaţia profesorului, ba chiar mă încântă impactul spuselor lui asupra celei care a povestit-o mai departe. Contrar impulsului prim de a categorisi profesorul în cauză „ce dobitoc!”, acesta, indiferent cât de merituos ar fi, sau cât de egoist, derapat de moralitatea şi etica profesiei sale, a dat o lecţie preţioasă studenţilor săi, una pe care alţi dascăli n-ar îndrăzni în ruptul capului s-o enunţe în faţa unui auditoriu ce însumează o posibilă mână de viitori pretendenţi ai catedrelor lor. Profesorul nostru, oricât de dobitoc ar fi în general, prin spusele cu care şi-a indispus studenţii, şi-a asumat public poziţia „en garde” din şubredul post ce-l ocupă, a fost sincer şi prin însăşi afirmaţia sa şi-a tratat studenţii de la egal la egal, fără molipsitoare excese de superioritate atât de întâlnite în mediul academic.

Avem, pe de altă parte, o fată care relatează afirmaţia profesorului său în termeni incriminatori, cum că uite ce profesor tâmpit am şi ce a îndrăznit să spună. Să traduc, altminteri, şi spusele ei: „uite ce a spus cutărică profesor. Prin urmare, dacă nu am să reuşesc, de vină va fi el, profesorul care nu a vrut să mă înveţe. Dacă am să rămân o proastă, de vină a fost el, profesorul, care nu m-a ajutat să mă deştept. E un dobitoc, merită expulzat din învăţământ, cu alde ăştia se alege praful de viitorul nostru; ei, dascălii, sunt coechiperii noştri şi da, trebuie să ne dea mură-n gură şi, chiar dacă nu ne înfruptă decât cu câte un sfert de mură din mormanul lor, să pretindă, totuşi, că o fac, altfel sunt răi. Mai bine să nu spună pe faţă ce gândesc, să nu indice spre vulnerabilitatea poziţiei lor scurt şi cinic, mai degrabă să fie făţarnici şi să ne alimenteze iluzia cum că trăim într-o lume bună şi frumoasă în care toţi putem avea şi carte şi parte, iar când va fi să dăm cu capul de ziduri, bariere şi probleme, să putem argumenta cum că n-am văzut, n-am ştiut, n-am crezut.”

Şi iată-ne, în cele din urmă şi pe noi, cei ce digerăm întâmplarea asta căreia îi vom atribui un caracter izolat, nefericit pentru unii, trebuincios sau nicicum pentru alţii. Faptul nu mi-a fost relatat direct de către studenta în cauză, însă dacă mi-ar fi povestit personal, cu apel spre compasiune şi părere de rău, i-aş fi răspuns, fără a alimenta argumentări din partea ei: „pe scurt, n-ai înţeles nimic din lecţia profesorului tău, fată dragă”.

Asa, şi?