Trei situaţii penibile (nu e cuvântul potrivit, dar rămâne-va ăsta).

1. Mă aflam în staţie, aşteptând microbuzul de ora 12 fix, care a venit la 13 fix.  Mulţi oameni, eu sprijinită de un castan în margine de trotuar, ignoring them. Opreşte un autoturism, şoferul îmi face semn cu mâna să mă urc, văd că aşteaptă, mă aplec să-i comunic un „nu, mulţumesc”, el mă întreabă dacă spre Haţeg, răspund împăcată că nu, spre Călan. Dar nu ştiu ce-mi vine şi mă întorc spre cei mulţi şi le spun politicos „dacă mergeţi spre Haţeg, puteţi urca în maşina aceasta”. Un glas de femeie se distinge dinspre mulţime, în timp ce vreo opt indivizi se înghesuie să prindă loc în maşină. „Bună, Claudia! Noi mergem la Strei.” Identific sursa mesajului, mă uit lung la ea, încurcată, habar n-am cine naiba e. O privesc încă o dată, ba chiar aplec capul într-o parte de parcă aş analiza o exponată, zâmbesc tâmp, închei scurt: „ok!”. Au urmat vreo câteva zeci de minute în care n-am mişcat nici stânga, nici drepta, proptită cu un ochi în semafor şi altul lungit pe carosabil, răscolindu-mi mintea, amintirile, „gugălind” prin sertarele creieraşului meu, poate, poate îmi amintesc cine dracu era. Până la urmă am îngrădit aria researchului la anii de gimnaziu, vocea ei cu inflexiuni ciudate şi sunetele-i tărăgănate sugerându-mi că în acel perimetru ne-am fi intersectat. Aş fi putut s-o întreb pur şi simplu cine e, dar n-am făcut-o. Ceva din mine, din spectrul negativ al felului meu de a fi, îmi spunea că n-are sens, nu merită, chiar nu mă interesează. Însă i-am simţit privirile arzându-mi ceafa în aşteptarea microbuzului şi m-a pârlit prezenţa ei.
2. N-am idee care e nivelul critic al umorului de care dau dovadă, cert e că am dezvoltat o alergie faţă de momentele alea nefericite când un altul mă anunţă că urmează să redea o glumă, un banc, o povestioară amuzantă. De ce mă enervează? Pentru că emitentul aşteaptă să râd, iar eu n-am certitudinea că voi putea hohoti natural; din capul locului mă-ncord, muşchii faciali zici că se blochează şi, zău, nu vreau să-i creez disconfort persoanei în cauză privind-o constant serios prin faptul că nu-mi vine, nu pot improviza enjoy-uri decât dacă se dovedeşte fie un foarte bun povestitor, fie gluma sa chiar e mişto, e trăsnet. Iar experienţa într-astea mi-a dovedit că ăştia buni pentru mine sunt foarte puţini, râsul meu nu poate fi generat de oricine, aşa că situaţiile de genul mă pun într-o inconfortabilă gardă se sfârşeşc penibil, îmi epuizează energia, căci eu nu ştiu să râd când nu-mi vine natural a râde. Omul însă nu pricepe, îşi continuă glumiţa, eu ascult cu un zâmbet strâmb desenat pe chip, râd mut când nu e cazul crezând că poanta şi chinul prefacerii s-a încheiat, ăla îi dă mai departe şi-n spatele ochilor mei se prăbuşesc continente, răbdări, incapacităţi, că aproape îmi vine să plâng. Of, don’t disturb the beast, ai milă!
3. Decid să traversez o intersecţie în diagonală, alegând drumul cel mai scurt spre cutare magazin. Pe la mijlocul drumului întâlnesc privirea curioasă a unei doamne ce-mi pare tare cunoscută. Jesus, diriga din gimnaziu! Profa de germană! Evident, nu mai e loc nici de stânga, nici de dreapta, cu atât mai puţin să fac cale-ntoarsă. Zâmbesc larg şi rostesc un „Bună ziua!” cu aplomb strident şi străduit. Îmi răspunde salutului, dar, evident, nu se poate mulţumi cu atât şi îmi pune întrebarea aia naşpa „Ce mai faci?”. Ce naiba să-i răspunzi existenţialei interogaţii decât „…bine”? Urmat, bineînţeles, de reciprocitatea curiozităţii „…dar dumneavoastră?”. Eu am răspuns „bine” şi atât, chinuindu-mă să nu îmi dizolv rânjetul de pe faţă, acompaniat de un dat din cap în sens aprobator şi inutil, sufocând orice continuare a conversaţiei şi păşind mai departe, e drept, încetişor, spre magazin. Fuck!