Mai ţineţi minte franţuzismele deformate ale lui Caragiale? Sau de resuscitarea bouchon la bouchon aplicată de Amza Pelea leşinatei Stela Popescu în „Nea Mărin miliardar”? Chestii care ne-au adus zâmbetul pe buze, lexicul tres chic având subtrat ironic, hilar, sugerând ridicolul situaţiei. Acum un secol aveam fumuri în cap cu franceza, în prezent ne bântuie engleza. Despre ornamentele lingvistice actuale vreau să vorbim puţin acum, respectiv despre abundenţa expresiilor, cuvintelor străine în articolele  de pe bloguri, concret despre ceea ce numim „romgleză”.

Personal, textul corcit între română şi engleză mă enervează. Înţeleg că este la modă, înţeleg efortul de a epata, dar apreciez minima decenţă a celui care scrie de a răscoli în resursele limbii noastre materne pentru a-şi exprima ideile, punctele de vedere. Însă aşa cum apreciem cu adevărat apa doar atunci când nu o avem, la fel şi cu textele, nu bag de seamă calitatea unui articol de a fi scutit de hibriduri lingvistice decât atunci când cel care semnează păcătuieşte în sensul ăsta. Şi, ca să facem o delimitare exactă, nu îi  vizez pe cei care inserează citate, conjuncţii, ok-uri, funny-uri, keep calm-uri, omg-uri, fuck-uri şi wtf-uri în text, în ideea de a sublinia ceva sau a da o nuanţă amuzantă, anglicismele de genul rezonând în cazurile pardonabile (ştiu că e o exagerare dar cam aşa percep eu) a onomatopee.

Mai înţeleg o chestie. Că sunt depăşită, că tinerii de astăzi îşi însuşesc engleza ca pe o a doua limbă maternă, că e interiorizată iar gândurile lor îşi află exprimarea verbală sau scrisă într-un mozaic bilingv. Ce nu înţeleg eu: de ce chestia asta este încurajată, de ce semnatarului textului în romgleză nu i se dezvoltă organul penibilului, de ce sunt aplaudate astfel de texte metis? Citindu-ţi textul decorat cu expresii în engleză intercalate în paragrafe predominant româneşti e ca şi cum ai răsturna felul principal şi desertul într-un bol, l-ai mixa până îl ia da dracu şi mi l-ai oferi spre îngurgitare. Nu, mulţumesc.

Şi mai înţeleg o chestie. Că limba engleză are un vocabular cu mult mai bogat decât al nostru, că este o limbă globală, majoritatea melodiilor sunt în engleză, exprimă sentimente în engleză, corespondentele în română nu sună la fel de bine, traducerea fidelă lasă de dorit, pierde din nuanţe etc. Înţeleg că e mai greu să-ţi alegi cuvintele în limba maternă, însă atunci când reuşeşti asta şi-mi exprimi pe româneşte într-un mod izbutit ce vrei tu să-mi zici, te apreciez cu mult mai mult decât dac-ai fi ales calea simplă, modernă şi pestriţă a expresiilor hibride.

Romgleza, dincolo de limitările corporatiştilor, de advertoriale, de profesioniştii social-media, de neologisme, de targeturi şi e-business, transpusă în postările, articolele strict personale, îmi sugerează vulgaritate, exces, ieftin, fandoseală, aiureală.

În încheiere, o ultimă revelaţie. Am făcut cu toţii chestii dintr-alea, gen postezi o melodie care exprimă bine ceea ce simţi, în ideea că o va asculta cine trebuie. Practic melodia este un mesaj, pe care n-ai fost capabil/ă să-l exprimi, să-l verbalizezi, să-l scrii. Dar postezi melodia respectivă, e mai simplu aşa, e cu „cântec”, cum ar veni o comiţi cu alibi. La fel şi cu romgleza asta. E un fel de neputinţă, e limitare, e situaţia de a poza în apt când eşti inapt. Pentru că să iubeşti americăneşte e mai lesne, mai la-ndemână, e mai uşor să plângi în engleză, „te iubesc”-ul nostru e mai greu decât al lor burlesc „I love you”. Damn it, pentru că-n româneşte îţi trebuie curaj!