După ce am bătut câţiva ani câmpii blogosferei am înţeles o chestie. Blogurile alea sensibile, care exploatează stări sufleteşti, care vorbesc despre iubire, despre disperare, despre suflet & company în modul cel mai brut (cei care-şi transpun în poezii emoţiile lasă pârghiii pentru a putea fi identificaţi) sunt 99%  anonime (pseudonime, avataruri care, la o minimă cercetare, nu duc înspre profilul real al autorului). Aş fi îndrăznit să spun că în unanimitate, dar am lăsat portiţa celor 1% deschisă ca să nu risc o polemică inutilă. În felul lor, aceste bloguri emană mai multă sinceritate decât cele unde autorii semnează cu numele real şi care investesc virtual în propria lor imagine. În cazul acestora, remarc echilibrul, „sănătatea” profilului, constanta preocupare pentru lucrurile care „contează”, astfel încât să fii luat „în serios”, să ai prioritate.

Partea naşpa e că mulţi aleg calea anonimatului pentru a putea scrie ce simt cu adevărat.  Pentru că dacă şi-ar asuma cu numele real rândurile; lumea i-ar putea judeca, le e teamă de prejudecăţi, îşi apără astfel imaginea, riscă şi li se activează instinctul de „supravieţuire” în normalitate. Poate că astăzi sunt trişti, mâine veseli şi poimâine cochetează cu gândul morţii; poate că iubesc şi n-o pot spune altfel, poate că suferă enorm şi ascund asta. Indiferent cum ar fi, peste toate astea se simt nevoiţi a trece perdeaua anonimatului, pentru a putea fi dezinhibaţi emoţional, pentru a putea fi ei.

Eu cred că e chestie de curaj şi autoasumare să te dezvălui, în ipostazele în care pozezi pentru propriul portret, în splendoarea slăbiciunilor tale. Ştiu, spre exemplu, că v-aţi pus mâna-n cap citind ‘nşpe chestii „prea” personale aici, ştiu că am depăşit adesea cotele pateticului, că v-am plictisit cu sentimentalisme şi bla balauri de inimă albastră. Puse cap la cap toate ce le-am aşternut pe pagina asta au însumat o struţocămilă egală cu nimicul vostru şi ceva-ul meu, însă, ştiţi şi voi, nu cu mine, întregul. Dar nu m-am ferit să fiu eu, deşi unii îmi spuneau că prea dau tot din casă, iar alţii au construit din puzzleul postărilor mele portretul unei personalităţi răvăşite.

E istovitor să încerci să pari fie mai bun, fie mai deştept, fie mai frumos. Dar chinul roade, iar blogosfera, ca şi mai toate palierele vieţii, e impregnată cu nevoia de a părea mai mult decât eşti. Dacă îndrăzneşti să te vezi într-o oglindă curată şi să te dezvălui în rânduri egal celui din sticlă, vor spune, mai întîi, că te subestimezi. Apoi te vor percepe negativist, labil, bolnav şi, în cele din urmă, te vor respinge, vor face glume proaste pe seama ta, te vor eticheta.  Cel puţin până ce te vei vindeca şi te vei întoarce normal, sănătos,  frumos şi deştept. Digerabil.

Chestiunile ce ţin de suferinţă, de iubire, de moarte, de suflet şi de sine sunt marginalizate prin anonimat, trec în umbra acestuia pentru a putea fi autentice. Tind să treacă de partea trivialităţii, se  merge înspre o exprimare opacă a emoţiilor, abordările de genul devin primejdioase pentru autor. Trăim într-o democraţie a opiniilor, întrebările existenţiale s-au demodat în pluricontextul brandului personal, imaginii ce o aşternem pe tapetul virtualului. Întrebările „mari”, nedumeririle intime, durerile, emoţiile, poezia din noi ne izolează chiar şi aici. Iar pentru a nu ne separa total de ceea ce „contează” pentru majoritatea care nu bifează dubii existenţiale, anonimatul e ultima opţiune ce nu îngrădeşte exhibiţionismul lăuntric, elanul şi gestica sufletului.

Îmi doresc să ştiu cum eşti, ce simţi, mai mult decât ce faci şi unde. Asta contează, vorbind în termeni de principal şi secundar. Pentru mine eşti mai suportabil astfel, emoţia ta e o pată de culoare într-o lume sumbră, prioritatea curiozităţii mele e sufletul tău şi-ţi promit, nu te voi eticheta cu un diagnostic, nu-ţi voi propune terapii, voi căuta să înţeleg şi să mă regăsesc în tine. Pledează cu numele tău pentru o lume a culorilor şi mai profundă, nu-ţi fie frică… Asumă-te.