Unii se tem că pe cum trec anii simt mai puţin. Că înaintând în vârstă emoţiile se estompează, flacăra se stinge lăsând în urmă un molcom jăratec. Că fluturii se aşează întru eternă hibernare pe pereţii stomacului, iar faptele, gândurile, simţămintele se desfăşoară într-un perimetru plictisitor, fără intensităţi anormale. Că totul se cronicizează, că frumuseţea acutului piere. Că maturizarea este un fel de renunţare impusă de ordinea firii, o distanţare de extreme, că anii adună placiditate, monotonie emoţională. Că oamenii, atunci când îmbătrânesc, cutează mai puţin şi încep a se ruga mai mult. Că strălucesc mai puţin, că motivele împietresc, că visele adorm. Că inima bate uniform, încumetarea se cuminţeşte.

Eu nu cred că e aşa. Eu nu confund calea spre echilibru cu acel jăratec, nici cu pacea acelor fluturi, nici cu acceptarea, renunţarea, monotonia, letargia. Oricât de bogaţi sau săraci am fi, oricât de deştepţi sau proşti, oricât de frumoşi sau urâţi, lumina noastră e o minune. Cum ar arăta o poză din satelit, dacă ar putea surprinde strălucirea fiecăruia dintre noi? Probabil ar fi poza unui imens glob luminos, unul singur, un singur suflet, însumat din miliarde de stări. O singură poveste cu miliarde de capitole.

Eu sper că peste 20 de ani voi fi cel puţin la fel de tânără emoţional, că voi da cu bâta-n baltă şi la 80, pentru ca apoi să râd în sine de copilăria mea. Nu cred că anii ne influenţează intensitatea strălucirii şi în cazul fiecărui om pe care-l cunosc, mă aştept să fiu orbită oricând de al său flash de lumină, câtă vreme avea-voi norocul să fiu lângă el, în ale sale clipe de graţie. Îmi caut splendoarea în ochii celui de lângă mine şi cred în răsăritul fiecărei clipiri. Anii nu aduc nori şi nici umbre, anii adună comori în suflet, timpul ne face mai frumoşi. Mai poetic spus, vremea şlefuieşte diamantul din noi. Aleluia.