Abia mă obişnuisem să scriu data corect, cu 2013 în coadă. Acum iar o să mă ia cu dor de triumful ancorării temporale când va fi cazul să scriu numeric anul în curs. 2014. Secunda de graţie s-a pierdut în ceaţă şi-n scrum de artificii, cu nerăbdarea de a-mi lua revanşa la 66. Sunt mai grea de cap, dar a avut răbdare.

 Tot visez la momentul ăla feeric când vom juca rentz, whist împreună. E ciudat. Am fost în Brăila, Galaţi şi mă uitam lung din maşină după taraba cu buburuze pestriţe a lui Inache. Nu conta că era a treia zi de Crăciun, în mintea mea era de aşteptat să o găsesc. În filmul meu, urma să cobor discret din maşină, să mă înfiinţez în faţa ei, să las pitica să aleagă buburuza cea mai îmbulinată ş-apoi, când aveam să o privesc în ochi, blonda să exclame sfârşită: „Cudi! Tu eşti Cudi!”. Urma, evidamente (aţi fost redirecţionat automat la forma “eminamente” ), îmbrăţişarea aia merveilleuxoasă şi nu-pot-să-cred-uri.

De undeva, de după un colţ, dintr-o penumbră sau pur şi simplu coborând (în jos) ca un luceafăr pe o pârtie de rază, fără scări rulante că-s oribiloase, avea să apară în cadru, învăluită într-o aură nu ştiu cum, LaGrimme, Erase Rewind, Cami, all în one. Zâmbete, priviri adânci, fum subţire de tutun, râsete, pitica mea insistând că vrea toată taraba multicoloră a Inei, ba şi pe ea la pachet, să ne picteze pereţii.

Dar nu le-am găsit pe străzile pustii şi nici în cele două scoici culese de pe faleza Dunării, unde-am pozat artistic un buştean putrezit.

În Petroşani am ciulit urechea sub geamul Barock-ului, dar Ocsike nu se auzea. Pesemne hălăduia şi dânsul prin alte Târguri, cu roşcate frumoase şi băieţei ce-şi desenează lumea în albastru. Am hălăduit şi noi pe lângă castelul lui Ianza, Leul de Aur şi printre rafturile din Riva, de unde, la 11 lei, am cumpărat juma de kil de măsline cu gust de altădată.

Asta după ce am băut două păhărele de murată, am mâncat o felie de cozonac şi cornuleţe umede la cabana lui Ana, unde-am apucat să zăbovim un ceas. Aha, umede. Tare faină murata.

În Bucureşti, prin care am trecut de patru ori şi cu un singur popas la ore târzii în noapte, scenariul m-ar fi adus în poarta duMnealui, la o cafea cu şefa mea şi lângă Luc, să-l strâng în braţe. Însă între 1 şi 5 dimineaţa, n-am trezit decât demonii din mine, amărâţi din cauze precise. Dacă atât de mare este Casa Poporului, trăim într-o lume prea mică.

În Deva, la Palat, luminile erau stinse. Altfel aş fi insistat să ascult, să văd, să arăt. Ehe, vine ea, primăvara…

Cel mai intens luminat bulevard din ţară, după atâta drum străbătut, rămâne Dacia, din Hunedoara. Până şi eu, exclam, paradoxal! Însă! Îngeraşii cu trâmbiţe, atârnaţi în Hunedoara deasupra bulevardului ce duce înspre Casa de Cultură, prezenţi ca elemente de decor şi-n alte locaţii din ţară, sunt priviţi cu rezervă de cei ce au citit Apocalipsa. Hâmmm.

Nu în cele din urmă, promoţii. Din cele ce te fac să întorci capul şi să citeşti de trei ori. În Deva, lângă Ulpia, pe partea cu DSP-ul. Marfă!

La mulţi ani frumoşi!

Cudi,

05.01.2013 2014