Să vă povestesc, să nu vă povestesc… În urmă cu două săptămâni, pe la 8 şi ceva dimineaţa, m-am întors în apartament după ce-am lăsat pitica la grădi. Am intrat în bucătărie, mi-am făcut o cafea şi m-am aşezat pe tronul casei, scaunul pe care stau acum. Mi-am aprins o ţigară, a urmat a doua, apoi a început să mă înţepe inima. Mă rog, sub sânul stâng, cam a treia coastă de jos. Mă înţepa îngrozitor, mi-am încrucişat braţele peste piept cu ochii închişi, controlându-mi în zadar respiraţia. Ceva mai târziu am început să clipesc, să deschid încet, încet ochii. Mă simţeam ciudat şi totul era straniu, fiindcă priveam parchetul de la nivelul lui. Când am realizat că eram căzută pe jos m-a cam luat cu frică, m-am ridicat uşor în fund, sprijinindu-mă de frigider şi simţind cum mă cuprinde amorţeala, un val de triliarde de pişcături în tot corpul. N-a întârziat nici ţiuitul din urechi, se înţelege, eram copleşită de tot felul de senzaţii ciudate. Însă pieptul nu mă mai înţepa. Din momentul în care m-am ridicat în picioare, a mai rămas doar cel mult un sfert din cea care eram înainte. Mai mult ca prin vis am ajuns în pat. Întinsă în el, simţeam cum mă ia cu palpitaţii, ca şi cum aş cădea lent într-un hău, într-un leşin conştient, într-o cumplită ameţeală, dar nedureroasă. Între timp am realizat şi că îmi spărsesem capul în două locuri şi nu pentru că m-ar fi durut, ci la vederea sângelui de pe degete. Mi-am sunat sora, în ideea să fie pitica luată de la grădiniţă şi dusă în loc sigur, iar pe mine – la Urgenţă. Am vorbit cu ea cum am putut, că aveam marginea stângă a limbii complet amorţită.

La Urgenţă, trei bănci şi multă lume. Eu, de una singură, analizând din priviri ordinea priorităţilor. Unul cu mâna în ghips, alţii liniştiţi pe bănci suferinzi de chestii nu prea evidente, toată lumea sătulă de viaţă şi de „atenţia” primită din partea cadrelor medicale. După un sfert de oră de aşteptare, sprijinită de un perete că altfel picam din picioare, iese o asistentă. Mă îndrept spre ea, se uită în ochii mei, îi dă unuia nişte hârtii şi chiar când să deschid gura intră înapoi. După vreo alte 20 de minute, iese alta, întreabă dacă mai are cineva nevoie de ceva, eu exclam scurt „mi-e rău”, de frică să nu mă abandoneze şi aceasta. La care îmi răspunde „nu ştiu, vorbiţi cu ceilalţi pacienţi, păstraţi rândul” şi pleacă fără pic de compasiune. După o oră, îmi vine şi mie rândul. Înăuntru mă abordează o a treia asistentă care, după ce îi spun pe scurt ce am păţit, mă întinde pe un pat, fuge la doctor, vine la mine, fuge la doctor, vine la mine, în cele din urmă îmi curăţă rănile din cap. Atât am auzit din ce vorbea cu doctorul de gardă: „să chemăm doctorul cardiolog?”, a întrebat ea. Răspunsul lui nu l-am auzit, cert e că nu a venit niciun cardiolog. Mi-au luat tensiunea, mi-au făcut un EKG pe care nu l-am văzut, mi-au făcut cinste cu un calciu intravenos şi un ketanol în buca stângă. O reţetă în mână şi asta a fost tot. Pe reţetă, diagnostic: tetanie. Medicamente prescrise: calciu, zinc, magneziu, vitamina A şi D3, coenzima Q10. Măcar o să am o piele de invidiat, mi-am spus, după ce am plătit aproape 100 de lei pe acestea.

Cum spuneam, după episodul ăsta cu căzătura, funcţionam la nici un sfert din capacitate. Durerile în piept au devenit constante şi, de marţi până duminică, mai mult am dormit. Mă durea şi mă înţepa în acelaşi loc, constant, şi chiar îmi era frică că o să mor. Sincer, îmi este şi acum. Prin urmare, duminică, m-am dus din nou la Urgenţă. De data aceasta cu banii în buzunar, pentru o consultaţie la cerere, cu plată, din partea unui doctor specialist – cardiolog. Din nou, după o oră de aşteptare, îmi vine rândul. Îi explic doctorului de gardă din Urgenţă că am venit pentru un consult contracost pe cardiologie, iar el îmi răspunde că astfel de servicii se acordă doar de luni până vineri, în timpul programului de lucru. Păi nu are sens, îi răspund, că în acel răstimp aş fi putut merge şi la doctorul de familie urmând traseul clasic pentru care plătim CAS. Ăsta e sistemul, continuă el, cu ce altceva vă putem ajuta, dat fiind faptul că noi ne ocupăm de urgenţe? Păi, i-am răspuns amuzată, în cazul ăsta am o urgenţă. Dezbrăcaţi-vă până la brâu, urcaţi-vă pe masă, spuneţi-mi ce aţi păţit. Şi îi povestesc din fir în păr, răstimp în care am mai făcut un EKG, mi-au dat un calmant intramuscular, mi-au făcut raze la plămâni şi împroprietărit cu două reţete, nu una. Îi pun fără jenă şi-n faţa tuturor banii pregătiţi pentru cardiolog pe masă, el zâmbeşte larg, „vai, ce drăguţă sunteţi”. Referitor la plămâni, a reieşit că am o mică răceală pe partea dreaptă. Concluzia generală – că mi se trage de la coloană.

Mă duc la farmacie conştiincioasă şi le înmânez celor două doamne de după tejghea reţetele. Eu n-am descifrat nimic de pe ele. Le văd mirate, întreb curioasă care e problema. Păi, răspunde una dintre ele, o reţetă are trecute cinci calmante, oare vreţi să le luaţi pe toate, că, totuşi, e cam mult… De frică să nu îmi golesc din nou portofelul pe pastile, le rog pe doamne să-mi selecteze cel mai bun calmant dintre cele prescrise. Şi să-mi dea integral reţeta cu medicamentele ce aveau să mă pună pe picioare. În total, ajunsesem să iau câte 16 pastile pe zi.

Ajung şi la doctorul de familie, evident, fără programare, cu plată. (N-am mai fost pe la el din 2010, atunci pentru o adeverinţă de angajare). După trei ore de aşteptare, îmi vine rândul şi la acesta. Îi povestesc ce s-a întâmplat, îi arăt ultimul EKG, îi explic că am palpitaţii, stări de leşin, dureri crunte în piept la cel mai mic efort, că simt că mă sfârşesc. Fără ca doctorul să se ridice de pe scaun, să-mi ia tensiunea sau să îmi dea o trimitere pentru analize de sânge, consimte că am reumatism. Şi că o să mă ia cu dureri primăvara şi toamna, la revedere.

Am luat vreme de cinci zile medicamentele şi am experimentat dintre cele mai naşpa şi ciudate stări. Mâna stângă slăbită, tremurând, acum s-a mai liniştit. Dureri în piept şi mare disconfort intenstinal, diaree, dureri în umărul stâng, amăreală în gât, înţepături la inimă, constant, zilnic. Mi-am zis, hai să mai iau tratamentul măcar trei zile. Sincer, la cât de intense erau înţepăturile, mi-era teamă să nu cad din nou, să nu păţesc o nepăţită. Şi m-am dus la farmacista mea preferată, o tanti care atunci când vorbeşte nu ştie să se mai oprească, însă turuie mereu pe marginea medicamentelor, a efectelor adverse etc., mai învăţ şi eu ceva. Îi pun în faţă cele două reţete şi îi explic că le vreau pentru încă trei zile, să trec cu bine peste weekend. Se uită uluită când în reţete, când la mine, după care exclamă că aşa ceva nu este posibil. Ştiţi ce se înţelege din reţetele astea, mă întreabă? E o harcea-parcea totală, doctorul habar nu avea de ce anume suferiţi şi v-a umplut cu analgezice şi antiimflatorii ca să nu îl mai deranjaţi în seara respectivă. Şi nici în zilele următoare. Practic, sunteţi fix în aceeaşi stare ca şi atunci când v-aţi prezentat la urgenţă. Păi, cum, intervin eu, am fost la trei doctori: unul spune că am tetanie (chit că nu am avut spasme şi simptomele nu corespund), al doilea – ceva cu coloana, al treilea – reumatism. Ce spun analizele de sânge, mă înteabă ea? Păi… nici unul nu m-a trimis să le fac. În mare, sfatul ei, că poate se vor dovedi utile şi altora: degeaba mergi în Urgenţă, du-te direct la cabinet cu plată, altfel te omoară cu zile incompetenţa şi nepăsarea doctorilor, la fel şi sistemul.

Tanti farmacista m-a convins să nu mai iau otrăvurile prescrise pe reţetă şi sunt deja programată la cardiolog, pentru săptămâna viitoare. Au trecut câteva zile de când am renunţat la medicamente, însă, deşi nu era trecut pe reţetă, iau, după capul meu şi de frica unui atac de cord – Aspenter şi Mydocalm, pentru profilaxia infarctului şi relaxarea muşchilor cutiei toracice. I-am cerut tatălui meu, suferind veteran cu de-ale inimii, cea mai recentă ieşire din spital, pentru că are acolo trecute rezultatele analizelor de sânge aferente inimii. Cu lista acestora în mânuţă mă voi duce mâine benevol la un laborator privat de recoltare a sângelui, solicitând şi analiza mineralelor din sânge. Sper să nu uit şi de urină. Renunţând la medicamentele „all inclusive” prescrise de doctorul de gardă, am scăpat de disconforturile gastrice, resimţite cu precădere în zona pancreasului, de palpitaţii şi stările de leşin. Încep să prind culoare.

În rest, învăţ din mers anatomia, termeni medicali şi studiez atentă prospecte. E naşpa.

Să mai spun că am mers şi la biserică, nu la slujbă, ci când era pustie şi am aprins lumânări multiplu de 5?

Later Edit:

Am fost la un cabinet particular de cardiologie, m-au programat pentru o ecografie cardiaca. Concluzia: suflu sistolic, insuficienţă cardiacă şi tahicardie. Acestea nu explică, însă, durerile. Next target: un internist cu cabinet privat.