Să trecem în revistă ce mai e nou prin târg. Avem cinci participanţi înscrişi în minunatul nostru concurs, ultimele două intrări fiind următoarele:

– Daniela Havarneanu, cu articolul „Pai gratis scriu, mno!” şi care singură recunoaşte că a scris niţel pe lângă tema concursului;

– Idei la rece, cu articolul „Eu nu scriu niciodată gratis”.

Le mulţumesc amândurora pentru participare, sincer nu mă aşteptam să avem cinci participanţi, onoarea concursului fiind aparent salvată până acum. Şi acum, cum naiba s-a născut acest atât de aproape perfect concurs? Foarte simplu. I-am spus lui Ketherius într-o seară: „hai să facem şi noi un concurs pentru bloggeri”. Răspunsul a venit prompt: „facem”. O zi mai târziu, scriam în paralel câte un enunţ pentru concurs, pe care apoi le-am alipit: a rămas introducerea şi subiectul meu şi regulamentul lui. Unde îl punem, m-a întrebat? „Pe blogul tău”, a răspuns liderul samaritean din turma neuronilor mei, şi astfel a rămas. A urmat noaptea, în care noapte am visat că Vero avea să scrie prima ceva legat de concurs şi-n care noapte m-am trezit să-i povestesc şi lui ce visasem. A doua zi dimineaţa, trackback de la Vero, mai spre seară, al doilea trackback de la Vero. Mă măguleşte paranormalitatea mea, zău.

Abisuri a atins culmile abstractului într-un alt articol inspirat de concursul nostru şi-n care concluzionează că „noi suntem epoca”, asta fiind cam tot ce sper c-am înţeles. Puteţi să vă supăraţi pe mine, dar am râs după ce l-am citit. Nu şi când l-am citit, la momentul respectiv mijindu-mi ochii şi creierii spre a înţelege şi finaliza lectura.

A pomenit şi Psi de concurs, într-o manieră elegantă şi sub auspiciul jocului literar pe care îl practică discret şi frumos. Comentariile, însă, s-au ancorat în prozaic.

  Cuvânta îmi place şi punct. Iată, ne periem reciproc, aşa, şi?

În tinereţile mele blogosferice am participat la câteva concursuri. Am câştigat un iPad pe vremea când costa 2.000 lei, câteva sute de euro, spre stupefacţia mea şi a familiei am ieşit pe locul II într-un concurs adresat bloggerilor culinari, am participat la SuperBlog 2012 şi am ieşit locul 19, ciupind câteva premii per articole. Apoi firul participărilor mele în concursuri s-a cam rupt. Şi nu pentru că nu aş mai fi putut să câştig concursuri, ci pentru că începuse să-mi fie ruşine. Faţă de cine, faţă de mine, mi-ar trebui o cafea să mă dumiresc. Evident, grosul articolelor pentru concurs l-a însumat SuperBlogul, vreo 30 în două luni. Maraton, nu glumă.

Revenind, îmi place competiţia în sine. Cu sau fără miză, cel mai bun să câştige. Emoţia, efortul, suspansul, curiozitatea, sportivitatea în sine a ideii de concurs a fost principalul câştig al participărilor mele. Îmi place să mă joc, asta e ideea. Concursul în sine e o jucărie pentru mine, ce infectă sunt, nu? Previzibil, dar deja m-am plictisit de ea. Bine c-am convenit deja asupra viitoarei teme de concurs: „Fii hater!” şi atât. De data asta, e ideea lui şi-mi place.

Pe undeva, calitatea jucătorilor e problema. Sărăcirea simţului penibilului. Penibil m-am simţit şi eu înscriindu-mă în vreo zece grupuri dedicate bloggerilor, să „promovez” concursul. L-am pus şi pe vreo trei site-uri de concursuri, m-am infiltrat şi-ntr-o comunitate de bloggeri cu site separat, cât să las link spre el. De ce atâta efort? Pentru că ştiam că turma din feedul de facebook nu va privi cu ochi buni joaca asta, aparent periculoasă. În fapt inofensivă şi-n căutare disperată de jucători de calitate. Nu mă animă nici o bucurie citind articole reuşite, „înşirând cuvinte goale ce din coadă au să sune”, salut sinceritatea, corectitudinea şi originalitatea ca temelii ale actului creator. Chiar şi atunci când citesc un articol interesa(n)t.

Şi dacă ai ajuns până aici cu lectura, te răsplătesc cu cel mai bun banc al ultimelor zile, sub forma unui dialog.

În rest, toate faine.