Am primit jigniri în ultima vreme câte n-am aflat de când m-a făcut mama. Curios, nu m-am botoşit. Dimpotrivă, mă bucur când oamenii reuşesc să verbalizeze, să scrie ce simt, indiferent cât de naşpa le-ar fi gândul. E un act pur de sinceritate. Şi acesta-i cel mai bun lucru pe care ni-l putem spune unii altora. Fix ceea ce simţim.

Eu şi sora mea am fost crescute sub auspiciul sincerităţii. Astăzi ea are 37 de ani, eu 31. Nu suntem confidente, dar şi când ne luăm cu judecăţi de valoare, apoi ţine-te, soro. An de an am emoţii când îi dau vreun cadou. De Crăciun am dat-o în bară cu un set de farfurii pentru cină, nu i-a plăcut. Aproape că s-a supărat pe mine că i-am oferit un aşa neinspirat dar. Am regretat alegerea, făcută în mare grabă, dar… M-a înduioşat şi m-a emoţionat necazul ei sincer, că mi-a arătat explicit că-i nemulţumită. Asta ne apropie teribil, asta caut în oamenii ce-i las mai aproape de mine. Şi mă fac că-i ignor până intuiesc scânteia cruntei sincerităţi în cuvintele şi gesturile lor. Şi cum la capitolul intuiţie m-au înzestrat ursitoarele cu extrahar, am foarte puţini prieteni. Aceştia s-au obişnuit cu imprevizibilul meu, cu eforturile mele arheologice în căutarea sensurilor îngropate din te miri ce act banal, cu hazardul emoţiilor mele. Când eram mică, minţeam mult. Şi am continuat să mint şi în adolescenţă, cu precădere dirigentele, motivând cu fel şi fel de absurdităţi absenţele repetate. La început chiuleam cu vara mea, o fată de o inteligenţă sclipitoare. Apoi m-am mutat la alt liceu, într-alt oraş şi fugeam singură de la ore. Şi gustam un acut sentiment de vinovăţie amestecat cu linişte şi fericire. Căutam să descopăr străduţe noi, înghesuite, mergeam încontinuu, imaginându-mi scenarii de film în care salvam lumea. Închipuindu-mi că sunt urmărită. Chiar şi astăzi mă împiedic exagerat de mult. De borduri, pietre, de oameni. În aventuri doar de mine ştiute.

Viaţa nu e deloc plictisitoare când ceilalţi sunt sinceri cu tine, viaţa e mai curată astfel. Să-i spui omului că-l vezi prost, să-l ocoleşti pe cel agasant, să-l citeşti pe acela ce-şi poartă cuvintele direct spre inima ta. Infinite căi spre Mecca, însă una singura e dreaptă.

Tata avea pe vremuri o obsesie cu stilourile, să nu cumva să i le stricăm. Ne-a cumpărat două chinezării, care s-au dus naibii în vreo două săptămâni. Ca să nu afle, le păstram cu grijă în penar, să nu bage de seamă miliţeanu’ casei. Într-o seară inevitabilul s-a produs, ne-a cerut penarele. M-am uitat în ochii lui soră-mea neputincioasă, ea într-ai mei, demnă. Eram la ţară pe vremea aia, aşa că nu am gândit lucru mai bun de făcut decât să pretind că mă doare burta şi să m-ascund în buda din fundul grădinii. După vreo 20 de minute de spaimă şi nutreli cu evadări ca-n filme, a venit soră-mea după mine la wc. „Cudi, mai bine hai acum, că oricum nu scăpăm de bătaie. Curaj, că-n 10 minute terminăm şi trece”. După acest discurs demn de Braveheart am ieşit cu inima strânsă din budă şi ne-am dus în casă, încetişor, strângându-ne tare de mânuţe. Tata ne aştepta cu cureaua, a durat vreo 20 de minute, apoi am adormit în braţele ei. Acum e conştient şi tata că chinezăriile sunt chinezării, chiar dacă e vorba de un stilou. La puţin timp m-a pus să scriu, cu un alt nenorocit de stilou, pe nu ştiu ce carte, un jurământ. Cum că nu voi mai minţi niciodată.

Mi-am încălcat jurământul de mii de ori, cred, în toţi anii ăştia. Căci, altfel, aş fi fost lipsită de politeţe. Descotorisindu-mă de ipocriţi, a început să-mi fie mai uşor. Şi chiar dacă pădurea oamenilor din viaţa mea a fost drastic defrişată, e din ce în ce mai bine. Mă doare zâmbetul forţat, efortul de a fi drăguţă, chinul de a tolera. Încă trag chiulul, încă mai am accese de ipocrizie cu mine însămi, încă mă poticnesc în fapte absurde şi oameni fără rost.

Ciudat, laitmotivul filmelor mele era sacrificiul.