web analytics

171

Am primit jigniri în ultima vreme câte n-am aflat de când m-a făcut mama. Curios, nu m-am botoşit. Dimpotrivă, mă bucur când oamenii reuşesc să verbalizeze, să scrie ce simt, indiferent cât de naşpa le-ar fi gândul. E un act pur de sinceritate. Şi acesta-i cel mai bun lucru pe care ni-l putem spune unii altora. Fix ceea ce simţim.

Eu şi sora mea am fost crescute sub auspiciul sincerităţii. Astăzi ea are 37 de ani, eu 31. Nu suntem confidente, dar şi când ne luăm cu judecăţi de valoare, apoi ţine-te, soro. An de an am emoţii când îi dau vreun cadou. De Crăciun am dat-o în bară cu un set de farfurii pentru cină, nu i-a plăcut. Aproape că s-a supărat pe mine că i-am oferit un aşa neinspirat dar. Am regretat alegerea, făcută în mare grabă, dar… M-a înduioşat şi m-a emoţionat necazul ei sincer, că mi-a arătat explicit că-i nemulţumită. Asta ne apropie teribil, asta caut în oamenii ce-i las mai aproape de mine. Şi mă fac că-i ignor până intuiesc scânteia cruntei sincerităţi în cuvintele şi gesturile lor. Şi cum la capitolul intuiţie m-au înzestrat ursitoarele cu extrahar, am foarte puţini prieteni. Aceştia s-au obişnuit cu imprevizibilul meu, cu eforturile mele arheologice în căutarea sensurilor îngropate din te miri ce act banal, cu hazardul emoţiilor mele. Când eram mică, minţeam mult. Şi am continuat să mint şi în adolescenţă, cu precădere dirigentele, motivând cu fel şi fel de absurdităţi absenţele repetate. La început chiuleam cu vara mea, o fată de o inteligenţă sclipitoare. Apoi m-am mutat la alt liceu, într-alt oraş şi fugeam singură de la ore. Şi gustam un acut sentiment de vinovăţie amestecat cu linişte şi fericire. Căutam să descopăr străduţe noi, înghesuite, mergeam încontinuu, imaginându-mi scenarii de film în care salvam lumea. Închipuindu-mi că sunt urmărită. Chiar şi astăzi mă împiedic exagerat de mult. De borduri, pietre, de oameni. În aventuri doar de mine ştiute.

Viaţa nu e deloc plictisitoare când ceilalţi sunt sinceri cu tine, viaţa e mai curată astfel. Să-i spui omului că-l vezi prost, să-l ocoleşti pe cel agasant, să-l citeşti pe acela ce-şi poartă cuvintele direct spre inima ta. Infinite căi spre Mecca, însă una singura e dreaptă.

Tata avea pe vremuri o obsesie cu stilourile, să nu cumva să i le stricăm. Ne-a cumpărat două chinezării, care s-au dus naibii în vreo două săptămâni. Ca să nu afle, le păstram cu grijă în penar, să nu bage de seamă miliţeanu’ casei. Într-o seară inevitabilul s-a produs, ne-a cerut penarele. M-am uitat în ochii lui soră-mea neputincioasă, ea într-ai mei, demnă. Eram la ţară pe vremea aia, aşa că nu am gândit lucru mai bun de făcut decât să pretind că mă doare burta şi să m-ascund în buda din fundul grădinii. După vreo 20 de minute de spaimă şi nutreli cu evadări ca-n filme, a venit soră-mea după mine la wc. „Cudi, mai bine hai acum, că oricum nu scăpăm de bătaie. Curaj, că-n 10 minute terminăm şi trece”. După acest discurs demn de Braveheart am ieşit cu inima strânsă din budă şi ne-am dus în casă, încetişor, strângându-ne tare de mânuţe. Tata ne aştepta cu cureaua, a durat vreo 20 de minute, apoi am adormit în braţele ei. Acum e conştient şi tata că chinezăriile sunt chinezării, chiar dacă e vorba de un stilou. La puţin timp m-a pus să scriu, cu un alt nenorocit de stilou, pe nu ştiu ce carte, un jurământ. Cum că nu voi mai minţi niciodată.

Mi-am încălcat jurământul de mii de ori, cred, în toţi anii ăştia. Căci, altfel, aş fi fost lipsită de politeţe. Descotorisindu-mă de ipocriţi, a început să-mi fie mai uşor. Şi chiar dacă pădurea oamenilor din viaţa mea a fost drastic defrişată, e din ce în ce mai bine. Mă doare zâmbetul forţat, efortul de a fi drăguţă, chinul de a tolera. Încă trag chiulul, încă mai am accese de ipocrizie cu mine însămi, încă mă poticnesc în fapte absurde şi oameni fără rost.

Ciudat, laitmotivul filmelor mele era sacrificiul.

13 Comments

  • Laura aka „Autista” 2014-06-19 Reply

    …doar pe mine te-ai supărat…

    • Cudi 2014-06-19 Reply Author

      Pentru asta:
      “- Ai o problema, eu stiu care e, dar nu iti spun.
      -- Spune-mi ce problema am, indiferent cat ar fi de naspa.
      -- Nu, nu-ti spun. Dar intreaba pe cutare ce problema crede ca ai, apoi spune-mi si mie, sunt curioasa ce raspuns iti da.”

      Vezi, asta nu e sinceritate. E manipulare.

      • Laura 2014-06-19 Reply

        Poate ar trebui să dai toate extrasele, atunci. Să vedem care pe care… 🙂 Că tot veni vorba, îmi susțin, în continuare, opiniile (în registru complet, să ne înțelegem: cele valabile la pers.I, a II-a și a III-a), fie acestea failibile sau nu, acceptabile sau inacceptabile etc. Viața mea, a ta, a noastră merge mai departe, oricum. În definitiv, e o chestiune de atitudine (zic unii mai deștepți ca mine, desigur).

        • Cudi 2014-06-19 Reply Author

          Da, viata merge inainte. Si totusi, din cate vad, ai ramas neschimbata. Cu un discurs impecabil, sec si, in contextul de fata, inutil.

          • Laura 2014-06-19 Reply

            Da,da sunt perfect de acord. Cum aș putea să te contrazic, inutil fiind și prin discursuri seci? No way, să rămână cum a căzut (aparent etern și direct în neant)! Ideea era să o lăsăm mai ușor cu sinceritatea pe scări… Decât. Yours & truly :-*

            • Cudi 2014-06-19 Reply Author

              Nu esti prima si nici ultima care-mi spune asta. Dincolo de asta, nu e mai confortabil astfel?
              Vei ramane mereu in mintea mea Laura, prietena preadolescentei mele. Si-mi vei ramane mereu draga.
              Adultii care suntem acum, insa, nu prea mai au ce-si spune. Am avut tentativele noastre, cumva fortate. Cam asta a fost.

  • ketherius 2014-06-19 Reply

    Cumva, mi-am amintit de: “First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win.”

    • Cudi 2014-06-19 Reply Author

      Nu e vorba despre castiguri aici.

  • abisurile 2014-06-19 Reply

    Ipocrizia e un sentiment perceput diferit de fiecare. Pentru ca este strict legata de scara de valori personale , nivele “trecerii dincolo” sunt in functie de “receptor”. Cu alte cuvinte nu sunt sigura ca categorisim drept “ipocriti” pe aceasi masura. In orice caz, ipocrizia ma eneverveaza la maximum pentru ca o asimilez minciunii. Sunt ardeleanca si am fost crescuta “vertical” , am tendinta sa fiu chiar mai sincera decat ar merita-o unii. Si am tendinta de a astepta si de la altii aceasi sinceritate , ceea ce este perfect utopic. Ca si tine, elimin, evit. Si eu ma simt mai bine fara pentru simplul motiv ca nu stiu sa joc decat sincer, viata e deja complicata.

    • Cudi 2014-06-19 Reply Author

      Daniela, ti-am spus de curand ca am citit cu greu articolul tau cu “noi suntem epoca”. Nu te-ai suparat, ba dimpotriva, ai explicat ca pentru dobitoci cum sta treaba. Cam ala a fost momentul cand mi-ai castigat simpatia.
      Imi imaginam amuzata cum te incrunti citindu-mi randurile, apoi te-ai ambalat putin si-ai dat o replica faina. A urmat faza cu blog discutabil. A! Sa nu uitam si de articolul lui Lotus care se incheia cu ceva de genul: faci tu, Danielo, ce faci, dar pana la urma tot un blog de calitate iti iese. Am ras cu pofta citind incheierea. Omul avea perfecta dreptate.
      Pe de alta parte, tu ai fost scanteia pentru care am scris despre Litere Stacojii. Pentru ca in loc sa castigi tu concursul acela cu jurnalistul lunii, a luat locul intai interviul luat “damei fara secrete”. Ironic, nu?

      • abisurile 2014-06-19 Reply

        Da, ironic, ma simt “de vina”. (;-)) Nu credem ca va izbucni focul. De obicei nu izbucneste cand il fac eu… Nu-s “facuta” pentru foc. In general fac pe “omul din spatele oamenilor” . Asta-i problema mea. Sau poate nu-i o problema. In fine. Eu nu fac “spume”, pur si simplu nu-mi ies. Ca nici la jocurile de noroc nu castig. E cam acelasi lucru. In fine, nu tocmai dar se aseamana. Nu stiu ce sa zic relativ la scanteie. Nu cred ca a iesit ceea ce ar fi fost nevoie sa iasa. Or mai veni si alte scantei,. Sau poate nu, traim vremuri ploioase …

Leave a Reply to Cudi Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *