Mi-am amintit că trebuie să fac băşcălie pe seama mea, povestind despre una dintre aventurile pe care le trăiesc de mai multe ori pe săptămână. Pentru că nu e deloc plictisitor să fii eu şi pentru că da, sunt tâmpită, cumva. De ce trebuie? Dumnezeu ştie, o fi vreun exerciţiu tematic din acrobatica digestivă ludico-spirituală de care vorbeam în urmă cu ceva timp. Să revenim. Trebuia să arunc gunoiul, respectiv două plase şi să merg cu scopuri precise prin oraş. Ca de obicei, mi-am pus geanta pe umăr, cu telefon şi portofel, am apucat într-o mână cele două plase de gunoi, am închis uşa şi m-am oprit în faţa liftului, aşteptându-l, cu brelocul de chei în cealaltă mână. Mi-am spus, în gând: „femeie, ţine bine de chei, că rişti să le arunci cu tot cu gunoi”. Până a venit liftul, evident că am împărţit între cele două mâini plasele cu gunoi; în ascensor – aceleaşi gânduri. De ce naibii nu am pus în poşetă cheile, te întrebi, mamă. Sincer? Pentru că risc să nu le mai găsesc! Am păţit de nenumărate ori să pun lucruri în geantă şi apoi să nu le mai găsesc. Într-un prea târziu tot în geantă le-am găsit, la „obiecte dispărute”. Cheile sunt mult prea importante ca să le expun unui asemenea risc. Tot cu gândul la chei, am coborât din lift, am ieşit pe uşa scării, păşind hotărâtă spre tomberon. Am aruncat gunoiul într-un sfârşit, am părăsit în grabă perimetrul cu disconfort nazal şi apoi, cu o însufleţire şi un rânjet fericit pe chipu-mi, greu de neremarcat, mi-am spus, strângând tare cheile din mâna dreaptă: „Femeie, eşti bună!”. Mulţumesc, Doamne.