Zilele acestea am mâncat orez de ni s-au lungit ochii. Un orez foarte bun, ţâţă de mâţă, splendisimo, gătit de magicul meu soţ. Irelevant, lângă garnitura de orez, a poposit în farfurii şi câte un polonic de tocăniţă de vită, gătită de mine. În exclusivitate pentru cititorii acestui blog, urmează reţeta garniturii de orez, intitulată de talentatul meu soţ: “Orez.”, alături de tocana mea de vită, denumită, sugestiv, “Tocaniţă de vită”. Pam-pam!

Ketherius:

Am pus o cană de orez (neapărat din cel cu bob lung) la fiert – în maşina dedicată, că altfel nu nimeresc consistenţa. Între timp am scos vreo doi pumni de mazăre şi morcov congelat, să aibă timp să se dezmorţească până le vine rândul. Apoi am convins-o pe Cudi să mă ajute să tai mărunt o jumătate de ceapă; a fost simplu, i-am spus că, dacă îi place mai măruntă, trebuie să o taie ea, eu nu pot.

Când s-a făcut orezul, am spart trei ouă în tigaia pusă pe foc mare, le-am amestecat până s-au făcut fărâme, am pus peste ele orezul fiert şi o lingură de ulei. Un chinez poate ar fi pus ulei de susan, dar susanul nu s-ar fi potrivit cu sosul tocăniţei. Am amestecat bine, am pus mazărea cu morcov, am mai amestecat oleacă, am pus şi ceapa tăiată de Cudi. După vreo două minute am adăugat o linguriţă de sos de soia, pe care am încercat să o împrăştii cât mai uniform. Rezultatul (pre-împrăştiere) arată aşa:

Cudi:

Pentru tocăniţa de vită, carnea se taie în bucăţele de mărimea unei unghii şi se pune la foc cu o lingură de unt. Pentru acest pas, nu e nevoie să mai adăugaţi ulei sau apă; se amestecă în tigaie până când culoarea cărnii devine maronie. Când zeama lăsată de carne s-a evaporat şi începe să sfârâie, se adaugă două cepe şi vreo patru căţei de usturoi tăiaţi mărunt, apoi se condimentează cu o linguriţă de boia dulce, piper, o frunză de dafin şi sare după gust. Se adaugă vreo două-trei căni de apă, o mănă de pătrunjel tocat fin, se pune capacul şi se lasă la fiert cam o oră. Dacă mai e nevoie, mai adăugaţi apă între timp. După ce tocăniţa a fiert, se mai adaugă un pahar mic de suc de roşii sau vreo două linguri de pastă de tomate şi se mai lasă la fiert vreo 15 minute. Asta-i tot.

Însă, dacă partenerul de viaţă se ocupă de orez, aşa cum mi se întâmplă mie, poţi prepara între timp şi o cafea, ca apoi să te aşezi, confortabil, pe un scaun în bucătărie şi să te delectezi cu spectacolul domestic al bărbatului la cratiţă. E superb să vezi cu câtă atenţie măsoară orezul, cum se încruntă potrivind la milimetru nivelul apei, cum face piruete între aragaz şi frigider, deschizând şi închizând sertare, exclamând de treizecişicinci de ori că “nu găseşti nimic în casa asta”, murdărind două tigăi şi o oală pentru un singur fel, cotrobăind prin cămară şi întrebându-te, la tot pasul, că unde-i bolul de sticlă, unde-i oala cutare, unde-i paharul gradat. Într-un târziu îţi va cere şi ajutorul, concret: să tai tu ceapa mărunt, că lui nu-i iese (sau poate că treaba asta e sub demnitatea unui bărbat). Iar când orezul va fi gata, bucătarul trebuie lăudat, nu foarte mult, că altfel îşi face blog să publice reţeta. În final, va părăsi perimetrul bucătăriei ca un erou istovit căruia i se cuvine o statuie, lăsând în seama ta ravagiile cruntei bătălii gastronomice, abandonate de jur împrejurul chiuvetei. Ultima chestie, dacă te amuzi pe seama show-ului, dacă faci observaţii precum cele de faţă, spune-i că-l şicanezi din prea mult drag şi că orezul lui chiar este zeu în rândul pilafurilor care nu-s pilafuri. Cum altfel?

Ketherius:

Îi dă mâna lui Cudi să glumească pe seama orezului meu divin, dar, dacă stăm să ne gândim, cine scoate din cotidian tocăniţa ei? Pe ce se sprijină şi cine o poartă pe culmile gloriei gastronomice, ă? Vezi, aşa ziceam şi eu!