Eu, când postez în categoria celor 355 de inepţii, nu port grija firului logic. Iar acum am probleme şi cu firul de net. Las să curgă, ce-o fi, o ieşi.

Poate că am avut o viaţă grea, deşi, la cum am trecut peste toate şi la cât de teafără mă aflu acum, n-aş zice c-a fost chiar grea, că greul, presupun eu, e mult mai greu de-atât. Poate sunt neagră în cerul gurii sau poate am ochelari de cal pe nas, posibil. Cert e că oamenii mă impresionează tot mai puţin şi cei cărora le caut compania sunt tot mai rari. Însă privesc cu stupefacţia caracteristică-mi mirarea şi aprobarea majorităţii în faţa a tot ce eu numesc truism zadarnic de reformulat. Ca de exemplu, vine unul şi spune cu-n oftat bolduit (şi-n offline se pot “boldui” of-urile): „vai, ce clasă politică de căcat avem!”. Şi tot poporul aprobă, „da, cât adevăr în spusele tale!”. Eu – în sinea mea – se ştie, boule. Zi şi tu ceva nou.

Vine altul şi spune: „înghiţi-v-ar iadul, hoţilor!” – să zicem, tot referitor la politicieni. Poporul face ochii mari, „cât curaj!”, „ai dreptate, asta e soarta ce şi-o merită”, „că bine le mai zici”, like, like, share, like (şi-n offline se dau “like-uri” – spre ex. gestice). Eu – în sinea mea – se ştie, boule. Zi şi tu ceva nou.

Vine una şi zice: „eu fac tot posibilul să îmi hrănesc copiii sănătos”. Mulţimea – „ce mamă grozavă eşti!”, „ce gândire sănătoasă!”, „eşti un exemplu!”, like, like, share, like. Eu – în sinea mea – deci, să văd dacă am înţeles bine, tocmai ai afirmat în public că nu eşti o mamă denaturată, iar ceilalţi aplaudă extaziaţi. Cool.

Vine unul şi zice: „eu nu arunc cu banii în stânga şi-n dreapta, încerc să fiu chibzuit, să mă orientez spre produse de calitate şi la un preţ mic”. Poporul: „îmi place cum gândeşti, eşti un tip înţelept”, „eşti deştept şi cumpănit, love you”. Eu – în sinea mea – deci spui cu voce tare că nu eşti un idiot şi acum aştepţi aprecierea mea?

„Să fim buni cu cei neajutoraţi!” – nu trebuie să spui asta, se subînţelege, omule. „Ador animalele!” – se ştie, iubeşti necuvântătoarele – sub aspectul acesta eşti o persoană normală, nu minunată. „Spune nu corupţiei!” – de parcă ai putea gândi şi afirma în public că „spune da!”. Vino cu un exemplu concret pe temă, nu vocifera lozinci populiste şi fără valoare doar de dragul aprecierii publice.

Problema e şi în curtea mulţimii, care nu se poate abţine ca, în faţa unei afirmaţii valabile, corecte, subînţelese, să nu-şi bifeze poziţia. Eu sunt plictisită de toţi ăştia exemplificaţi mai sus. Şi sunt dezamăgită de cei care, pe baza acestor tipuri de afirmaţii, trag concluzii edificatoare despre emitenţii lor. Ce oameni înţelepţi, ce gândiri sănătoase, ce suflete alese. Dar mă laşi?

Ştiu pe una care, dacă eşti în vizită la ea şi are altele pe cap sau n-are chef de tine, îţi spune – „cred că e timpul să pleci”. Treaba asta mi se pare foarte mişto. Şi asta numesc eu sinceritate. Fără ipocrizii de complezenţă, fără zâmbete false. Pentru că timpul costă, viaţa e scurtă şi, în haosul nşpelor mii de probleme, de altceva n-ai nevoie, decât de făţărnicii general valabile pe seama cărora să estimezi greutatea unui om, ca om.

Legat de tipologiile exemplificate mai sus, eu cred că în toţi ăştia zace câte-un mic Poptămaş. Şi e potop de ei. Poptămaşi pe n planuri, n niveluri, poptămaşi într-ale parenting-ului, poptămaşi politici, poptămaşi de linia întâi ai grupului „Rezistenţa”, poptămaşi din categoria „self help”, poptămaşi caritabili în limita propriilor afirmaţii – cu care sunt atât de generoşi. Acum, mai mult ca niciodată – vorbind din unghiul atâtor tribune dedicate vorbelor goale, faptele şi nu cuvintele ar trebui să fie unitatea de măsură a valorii fiecăruia. În cazul meu se probează: cei pe care-i ştiu eu de răsăriţi tac, fac şi când spun, nu-s băgaţi în seamă. Iar cei care nu fac nimic – spun generalităţi şi-s iubiţi, sunt apreciaţi, sunt îmbătaţi cu laude, prind curaj şi păşesc încrezători pas după pas, mai sus. Fi-v-ar.

Una peste alta, mi-a trecut ieri prin faţa ochilor cuvântul “homeschooling” de zeci de ori. N-am stat să citesc avalanşa de postări/articole pe această temă febrilă şi m-am rezumat la o concluzie simplă: s-au hotărât doi să facă altfel – nu ştiu, să umble pe stradă, ziua-n amiaza mare, cu chiloţii-n cap – şi ţara fierbe de grija lor. Atât.