Nu, n-am abandonat blogul, am fost foarte ocupați, atât. Ocupați cu proiecte casnice, cu ziua piticei, cu aventuri…

Ieșisem afară să continuu proiectul mesei din curte – design original, nu intru acum în detalii, o să o descriu când va fi gata. Atât de original este designul, încât Cudi a simțit nevoia să caute pe Google “cum se face o masă” și să-mi arate.

Revenind, eram afară, cu rigla și creionul de tâmplărie, măsurând și încercând să stabilesc dacă o măsurătoare ajunge sau nu. Peste gard, vecina ne întreabă dacă vrem niște răsaduri de roșii. Noi zicem că da, sigur, mai este un petec de grădină liber. Vecinii aceia sunt mai maronii, vegetarieni și el mi-a spus că, înainte să emigreze din India, era profesor universitar de agronomie. În curte și în casă fac agricultură intensivă, își macină singuri grâul și, la recomandarea lui Cudi, au descoperit leușteanul și se pare că le place.

Cum ziceam, am zis că vrem răsadurile și vecina a venit, cu piticul ei, să ni le aducă. A venit, am vorbit vreo cinci minute, cel mic s-a învârtit printre mașini, s-a uitat la leuștean, a numărat firele de usturoi, i-a zis ceva mamei și apoi s-a dat după gard, în direcția curții lor. După vreo două propoziții (30 de secunde, că limba comună nu este limba maternă pentru nici unii dintre noi), vecina își strigă copilul, pauză, se uită după gard, apoi se întoarce la mine: “ai văzut unde a plecat?“. “Încolo“, i-am zis, cu degetul întins spre curtea lor. “O fi în curte sau în casă.” Intră femeia în casă și iese îngrijorată: “Nu e în casă! Să sun la 911?“. I-am zis să verifice bine casa înainte de a suna la poliție.

Vecina a intrat în casă, iar eu m-am dus pe aleea din spate spre drum, poate o fi plecat spre parc. Doi bărbați, care lucrau la un garaj, m-au întrebat dacă am pierdut pe cineva. Le-am zis că nu-l mai găsim pe copilul vecinei. “Ei, l-am văzut acum două minute!” “Și eu, dar acum nu mai este.” Când au auzit asta, m-au întrebat cu ce era îmbrăcat, apoi au plecat să-l caute, unul pe jos, unul pe bicicletă. În zece minute, toată strada știa că lipsește un copil și toți bărbații cutreierau cartierul în căutarea copilului. Toți, adică toți, maronii, negri, albi localnici, albi europeni, toți căutau copilul sau își revedeau înregistrările de la camerele de securitate ca să vadă dacă și când a trecut prin bătaia camerei.

Între timp vecina și-a anunțat soțul, la serviciu, apoi a sunat la 911. După ce a explicat de-a fir a păr scena dispariției, semnalmentele și îmbrăcămintea copilului, închide și începe chinuitoarea așteptare. Așteptare care a durat un minut jumate. După un minut jumate, sună poliția ca să îi spună că fiu-su a fost găsit la două străzi mai încolo și că o sa fie adus acasă fără întârziere. Într-adevăr, peste încă 20 minute, apare mașina poliției cu juniorul și aventura a luat sfârșit.

Secretul eficienței poliției a fost … norocul chior. Adică micul fugar s-a oprit la o casă unde se jucau niște copii și a intrat – iar acolo locuia un polițist. Evident, când a sunat vecina să-l raporteze pierdut, poliția știa deja unde se află micuțul și așteptau să afle unde să-l returneze.

Până la urmă, nu s-au mobilizat chiar toți cei de pe stradă. Celălalt vecin a stat în curte jucându-se cu copilul și s-a făcut că n-aude când l-am strigat și când am bătut în gard cu o piatră. Deși știm că e mai nesimțit, tot am fost surprinși de indiferența lui.

Când s-a terminat aventura, am continuat proiectul mesei, m-am umplut de rumeguș și am declarat faza întâi completă. Weekendul următor vor avea loc fazele doi și trei, apoi vom inaugura masa.

În timpul ăsta, Cudi a alergat și ea după copil, a făcut tort și, previzibil, se simte vinovată pentru dispariția copilului pentru că o țineam de vorbă pe vecina. M-a întrebat acuma “nu te simți vinovat, ultimul om?“. “Mă simt penultimul, că ultimul te simți tu.“