Conform socotelii de-acasă, weekend-ul ar fi trebuit să aibă trei calități: prelungit, cu petrecere și cu aventuri.

Prelungit a fost – mi-am luat concediu vineri, ca să mergem prin Banff, să-l ajutăm pe Moșu’ cumpărând una-alta, să mâncăm un buffalo tenderloin la Grizzly House (pentru mine, fetele ochiseră hunter fondue) și să ne întoarcem acasă pentru vizita conaționalilor de sâmbătă.

Am bifat și aventura – care a început încă de joi seara. Bobo, de la șaorma sau de la vreun virus prins de pe la școală, a început să se simtă rău și să vomite. Și nu oricum, părea că dă o audiție pentru rolul principal din Exorcistul. Fuga la farmacie, ia pastile pentru diaree, pentru vomă, pentru febră, încă un rând de pastile de febră și, pentru hidratare, un litru de electroliți cu aromă de fructe de pădure. Adoarme copilul, adorm stresații de părinți, se face vineri.

Vineri, copilul se trezește și vrea să pară sănătos (ca să nu fie consemnată la pat), Cudi nu o crede, eu am stat cu copilul și am recuperat cele trei episoade din Dr. Who nevăzute, Cudi a făcut tortul pentru sâmbătă, eu am fost să cumpăr icre de la greci, dar, să vezi chestie, nu mai aveau decât icre de cod negru, că pe alea de crap le-a luat “piața chineză”, au curățat depozitele lui Krinos. Spre amiază, la insistențele lui Cudi, accept că nu mai avem șanse să ne bucurăm de fondue și sun să mut rezervarea de la Grizzly House pe duminică.

Sâmbăta a început pe o notă pozitivă, am pornit la cumpărături, copilul a înviat după o plimbare în aer liber, am luat luminițe de pom (pe care le-am convertit în luminițe de perdea), alcool și am început pregătirile pentru musafiri.

Petrecerea – a început cu un aperitiv și-un digestiv. Mai departe a devenit un pic neclar, s-au amestecat trei feluri de whiskey, două de bere, un vin, opt aperitive, o friptură, un desert, discuții despre dileme existențiale (unul din invitați e genul ce gândește mult, dar nu prea are cu cine vorbi).

Partea memorabilă a început după ce au plecat invitații și am mers la culcare. M-am suit în pat, dar poziția culcat nu mi se părea prea sigură – adică nu îmi oferea garanții în sensul că ar păstra conținutul stomacului la locul lui. Știu, mi-am zis, mă așez turcește lângă pat, patul mă ține vertical, iar verticalitatea folosește forța gravitațională ca să îndese totul la loc în stomac. Zis și făcut! Dar, când m-am aplecat 15 grade ca să mă rezem de pat, am simțit o neliniște profundă în stomac. Ok, mă duc lângă budă, mă pun în cur pe gresia dintre budă și cadă și aștept. De data asta știu să nu mă mai aplec, dar știutul funcționează numai când sunt treaz. Am ațipit și m-a trezit stomacul cu mesaje clare cum că-și pierde cumpătul. Repede, ridic colacul de la budă, mă ridic din fund și mă așez, respectuos, în genunchi în fața tronului de porțelan și aștept cu înfrigurare. Simt cum se ridică ceva din stomac, mă trec transpirații reci, respir numai pe nas (truc anti-vomă aflat de la dentist) și trece. Apoi, cu amenințarea amânată, mă așez iar în cur, mă și rezem de cadă ca să-mi păstrez o poziție cât mai verticală și ațipesc din nou. Și am repetat ciclul preț de vreo nouă ore.

O să-mi spuneți că trebuia să borăsc odată ce aveam în stomac și după aia totul trecea ca luat cu mâna. Știu, dar eu am o problemă cu vomitatul. Atât de mare e problema, încât am preferat să stau nouă ore tremurând lângă budă (că nu am încălzire în gresie, nțț, gresia e element ce fură căldură).

Se face dimineață – duminică – și eu cobor scările și decretez că gata, mergem la Banff, că avem rezervare la Grizzly House. Cudi – bosumflată că ea a avut noaptea liberă și eu am petrecut-o lângă budă, mă ia tare: ce, după cât am bolit, mă simt în stare să mănânc bizon? Dar, până să mănânc, am curaj să conduc până acolo? Ia, gata, stăm acasă. Am încercat eu să mă dau șefu’ în casă, dar n-am avut noroc – am început să tremur. Tremurat serios, frisoane de-alea de febră. Cudi a comutat pe modul “infirmieră” și mi-a dat Advil, mi-a pus prosoape ude în cap și mi-a dat telecomanda în mână. Apoi a pus-o pe pitică responsabilă de băgat periodic termometrul în urechea mea, responsabilitate de care fetița s-a achitat cu profesionalism.

După câteva ore de moțăit sub prosoape ude, sună unii din invitații de ieri: veniți la o cafea? Mi-am făcut curaj, ne-am îmbrăcat și am mers. Acolo, nu era doar cafenea, nu, era un magazin în toată regula, plus cuptor de pizza, cofetărie și cafe. Era plin de mirosuri de mâncare ce-mi stârneau amintiri vii ale nopții precedente, dar ce puteam să fac? Copilul era extaziat în fața vitrinelor și fericit că poate comanda tot ce vrea. Mi-am zis că o înghețată și o limonadă acidulată și un espresso or să mă ajute. Înghețata și limonada au picat bine, dar espresso … Am rezistat eroic până când ne-am putut retrage și, pe drum spre ieșire, m-am simțit răzbunat: am găsit gutui!!! Ajunși acasă, febra a revenit, cu tot cu greață. Iar Advil, iar prosoape ude, limonade reci și moțăieli întrerupte de Bobo pentru controlul temperaturii.

Deci am avut parte de weekend prelungit, cu aventuri și cu petrecere – aproximativ.

Azi, am început ziua cu prăjitorul de pâine care a activat alarma de incendiu, am continuat cu o dietă de clementine, mere și gutui și, seara, m-a scos Cudi la restaurant, că tot e ziua mea. A fost o experiență interesantă, nu cred că mai dăm pe-acolo, dar ce mă doare pe mine este că presimt că voi petrece încă o noapte lângă budă. Probabil. Mai vedem.