Noaptea, parcarea de la locul de muncă e plină de mașini, care mai de care mai bengoase. Managerul de noapte se fălește cu un Charger, ăilalți cu Jeep-uri, SUV-uri, șmecherii. Le parchează toți grămadă în fața ușii, inclusiv pe locurile de handicapați, că e noapte și oricum nu vin clienți. Undeva, cel mai departe, o singură mașină parcată solitar și umil. „Claudia, which is your car?” „That beautiful Honda!” „Which one?” „The one parked far away.” „Why do you park your car so far?!” „Well, I’m not the best driver…”
Mașina mea – o Honda Accord din ’97. Culoarea – un verde leopard. Verde că era la modă verdele ăla pe vremea lui Coco Jambo, iar leopardul e de la lacul care se desprinde așa, în pete. Pe ici, pe colo, mai peste tot, niște cicatrici cu urme de rugină, care-i confirmă tăria de caracter și de fabricație. Ușa șoferului are o nuanță ușor mai închisă (parcă sora verzuie a mașinii lui Jimmy McGill) și se descuie cu altă cheie; ușa pasagerului aproape că se închide de tot. Dacă intru la spălătorie, pasagerul din dreapta are nevoie de pelerină sau se apleacă bine de tot în față. Dar când prinde viteză, șuieră. Vâjâie! Așa nici măcar nu trebuie să mă uit la vitezometru: după zgomote știu când ating 40 la oră.
Dar a venit frigul. Și când zic frig, zic -30 și ceva, care se simt ca -40 și ceva cu vânt. Că noi la -20 suntem lejerianu, facem barbeque afară. Dar s-o asprit așa vremea și, cum e filmul, păzim bateriile, să pornească motoarele. În pauza de lunch am pornit toți mașinile, ei șmecheriile lor, eu – my beautiful Honda. Ei băgând cheia în contact, eu apăsând butonul de pe telecomandă , fix din ușă. După care am băgat repede o țigară și m-am întors înăuntru. Zece minute mai târziu, șoc și groază prin magazin, că cineva și-a uitat mașina pornită. A cui o fi, a cui o fi?! Claudia, ai uitat mașina pornită! N-am uitat-o, am remote starter, se oprește singură. „?!” „.”
Am cea mai ieftină mașină din parcare, dar e singura cu remote starter. Acum, my beautiful Honda e un fel de vedetă în lotul de parcare, ‘geaba se fâțâie managerul cu Charger-ul lui de colo-colo. Când le-am zis că citește și cd-uri cu mp3, i-am dat pe spate.
Vedetă, da. Pe lângă faptul că, deși uneori se simte ca-n Star Trek: “structural integrity at 18%, captain”, nu se strică, dom’le. Pornește, merge, se oprește, se încălzește, cântă, mă duce unde vreau. Ce naiba să mai ceri?
26 Comments
Nu cere nimic. 🙂 Da’ fă ceva. Adică fă-i frumoasei o poză, s-o vedem şi noi. 🙂
O să-i fac poză, o să v-o arăt…
Uite și o alta, în care e scăldată în razele soarelui:
Me mighty vessel!
N-am mai fost cu ea pe la spălătorie recent, pentru că:
1) În sezonul ăsta se poartă mașinile murdare, mud style;
2) Mi-e frică -- nenorocitele alea de perii touchless, presiunea apei, naiba știe, rup bucățele din ea. Și chiar nu mă simt generoasă în privința asta!
Chiar e frumoasă -- îmi place silueta ei!
S-o stăpâneşti sănătoasă -- atât cât vei mai dori s-o păstrezi.
Noi doar cu maşina nouă (adică în vârstă de 3 anişori), care e albă, am fost de vreo câteva ori la spălătorie. Pe celelale două (roşii) nu le-a spălat decât domnul şi stăpânul lor. Şi ploaia, zăpada… că garaj n-am avut niciodată. 🙂 Pe a doua i-am vândut-o unui vecin. O vedem în parcarea blocului -- mereu mai curată decât a fost pe când se afla în stăpânirea noastră. 🙂
De aia e așa mândră și curată acum, Arlech, că n-ați abuzat voi cu spălatul, altfel cine știe, i se ducea din luciu, se strica vopseaua… 🙂
😀
De unde ai cumpărat-o?
A fost a lui Mihai, în vremuri de restriște. Când și-a luat el una nouă, pe asta a pus-o la păstrare pentru mine, să exersez cu ea pentru permis. Cu ea am rămas. Acum, când pot și eu să-mi iau alta, nu-mi mai vine să renunț la ea. Oricum, probabil că ar trebui să plătim pe cineva s-o ia, la o adică. Am găsit un model similar la vreo 300 de dolari, dar my beautiful Honda are ceva probleme cu căldura, în sensul că bagă aer cald, de la motor, n-ai treabă. N-ai treabă iarna. Vara e mai ciudat, că nu-l poți opri.
P.S. Eu o conduc din 2015. Mihai mi-a povestit că cel care i-a vândut-o i-a dat kilometrajul înapoi la 190,000km.
Cine știe cât avea de fapt, dacă 190,000 părea atrăgător.
Ei, îl poți opri dacă dai bordul jos și tragi cablul cu mâna 🙂
Esti in Canada de atatia ani si o conduci o rabla. Puteai mai bine.
Well, I’m a free bitch, Baby.
Am crezut că-i o tărăboanță, dar arată mișto în poze. S-o conduci fericită și să ai grijă pe cine calci cu ea! 🙂
Las aici ultima melodie pe care am adaugat-o în playlist:
https://www.youtube.com/watch?v=xfgthVxUy5Y
https://www.youtube.com/watch?v=LkTcoEw_28w
Și una cu dedicație pentru bărbații cu voce caldă care știu să cânte la chitară:
Asta-mi place mai mult. 🙂
Mie invers, mai mult îmi place prima piesă. Asta cu chitaristul mă enervează când o dă ușor spre rock. În rest n-are nicio savoare. Prima în schimb e mișto.
“De gustibus…” 🙂
Și eu percep superioară melodia celor de la The White Buffallo. Ambele piese îmi plac, dar a doua e deosebită. Inclusiv partea de final, cum spui tu, Aldus, mai rock. Exprimă disperare, neputință, regrete. Departe de persoana iubită, a luat-o razna, a devenit un criminal și acum urmează să fie spânzurat. E jalea lui.
Wow la ultima parte! Să ne ferim de toți oamenii singuri, atunci?
Poate de aia nu-mi place rock-ul.
Bune masinile astea Honda! A mea e Honda Civic, mai tinerica ce-i drept, din 2005, dar tot cu rugina la aripa.:)
La multi ani cu intarziere, draga Cudi!
Mulțumesc, Cristina! Când voia Mihai să-și ia Mercedes, s-a sfătuit cu un rus, mecanic de Mercedes. Și rusul i-a spus așa: dacă nu vrei să bagi bani în reparații, ia-ți Honda Civic. Nu și-a luat Mihai nici Mercedes, nici Civic. Dar tot o Honda. Ce-i al lor, e al lor. Cai de cursă lungă. Păcat că nu țin și coroseriile cât motorul.
Da, mișto reclamă! Îmi și place actrița, joacă în comedii mai tâmpițele, dar la care râd de numa’!