Chiar dacă n-am mai scris de luni bune, o dată la câteva zile mai intru prin casele voastre să văd ce-ați mai adăugat, cu ce vă mai lăudați, ce-ați schimbat. Recent, Aldus m-a lăpșuit și m-a făcut inima să tresară de două ori – o dată c-a pomenit de mine, semn că nu m-ați uitat toți, a doua oară cu melodia aleasă de el – “Time” – Hans Zimmer, o melodie specială cândva în viața mea, temă a filmului “Inception”, unul dintre preferatele mele, în top cinci, să zicem. Acum, mi s-a părut deplasat titlul articolului și atributul stilului muzical din care ne invită să postăm melodii – “muzică specială sau ciudată”. Fratele meu, coloanele sonore ale filmelor, că nu sunt dansante, că nu le auzi la posturile de radio comerciale și nici nu le vezi pe MTV, sunt o industrie în sine, le găsești de cumpărat pe cd-uri pe Amazon, în magazine, peste tot. Sunt muzică. Și business, evident. Nimic ciudat cu ele. Hans Zimmer, spre exemplu, super-bogatul-faimos al muzicii de film, are o avere de ordinul sutelor de milioane (dolari) și nu e nimic ciudat în muzica lui. Că-i muzică de film și pe care putem sau nu s-o numim un gen în sine. Eu înclin să da.

Film Music works in conjunction with dialogue and image to establish the mood and tone of a movie; classical, jazz, electronic — regardless of genre, any material composed or scored expressly for use in a motion picture can be defined as film music. A soundtrack album, on the other hand, is not necessarily film music, as many of the songs that make up the record (as with those for American Graffiti, The Big Chill, Dirty Dancing, and so forth) were not originally intended for use in the movie, and other times (as in Batman Forever) don’t even appear in the actual feature at all. (Sursa)

De ce am pomenit de averea lui Hans Zimmer? Pentru că succesul lui, material și de orice altă natură, merge mână în mână cu nivel de apreciere a muncii lui, oamenii dau bani să asculte soundtrack-urile lui, oamenii cumpără bilete la filmele în care el semnează muzica, e popular și cu cât e mai răspândit  cu atât e mai comun, muzica lui este muzică și nimic ciudat cu asta. Zice Lotus:

Adică, să nu se încadreze nici la muzică ușoară românească, nici la muzică ușoară străină, nici la muzică populară românească, nici la muzică populară străină, nici la muzică clasică, nici la jazz, nici la rock, nici la house, nici la pop, nici manea să nu fie etc. O muzică non-standard, care v-a plăcut și pe care o recomandați și altora.

Nici, nici, nici. Dar “Time”-ul lui Zimmer urmează standardul muzicii de film, nu e “non-standard”… Și e unul dintre cele mai populare soundtrack-uri de film. E maieustuos, e sensibil, face corazonul să vibreze, dacă vrei să plângi și nu știi de unde să-ncepi, poți pune “Time”-ul ăsta și-o scoți la capăt, îți dă cu sadness de nu te vezi.

Hai că încetez cu poliloghia asta, pe scurt – e tare greu să scoți din mânecă o muzică specială și ciudată, și nonstandard, dacă nu imposibil. Că nu suntem ăștia de pe aici abonații cluburilor sau muzicii comerciale. Că suntem noi înșine speciali și ciudați, și nonstandardizați, că suntem unici. Toți. De unde unicitatea devine un atribut comun, normal și standard în sine. Și cum ne schimbăm…

Mă uit peste playlistul meu și toate-mi care cândva păreau supreme, acum sunt triviale, sună și se simt altfel, mici. De aceea:

https://www.youtube.com/watch?v=H3ZbJge3ZHc

Doar trei, Doamne. Cum alții au fost lepșuiți deja, trimit cu-n zâmbet spre Castan, Ana și Nostrastella.