Aţi avut ocazia sã cunoaşteţi specimene din cele umane, tip sugativã, care se-ntovãrãşesc cu cei pe care îi simt mai buni decât ei? Şi le stau alãturea cât e nevoie pentru a le înţelege, mãsura şi aprecia potenţialul, structura intimã, modul de a gândi şi cel în care acţioneazã? Pentru ca mai apoi sã probeze noile tipare, modele şi pentru ca atunci când constatã cã, în mare, totul s-a dovedit descoperit, când nu mai existã loc de mari surprize, sã se dezlipeascã de ¥gazdãµ, lãsând-o nedumeritã, dezamãgitã, înrãitã? Genul acela de om de nimic, perfid, care el însuşi nu-i capabil de prea mult, cu neajunsuri mari şi hidoase, dar care scorneşte în oameni dupã ceva ce lui însuşi îi lipseşte, nutrind speranţa unei întregiri perfecte, dar imposibile, incompatibile cu structura lui lacunarã, tragicã, demnã de toatã mila? Aţi cunoscut astfel de oameni diabolici, primejdioşi şi cinici, a cãror menire, dacã îi putem spune astfel, este aceea de a-şi rãsuci aproapele pe toate feţele, analizând fiecare detaliu, pânã când se plictisesc şi-şi aleg altã jucãrie, în cãutarea indefinibilului? Oameni lipsiţi de esenţã, dezastruoşi, oameni rãi, oameni negri. Care prin simplul fapt cã vor mai mult, denotã cã ei înşişi se cred prea buni. Ceea ce e trist şi condamnabil, motiv pentru care aceste sugative de oameni n-au o existenţã prea fericitã, nici împlinitã, nici liniştitã. Încontinuu flãmânzi dupã mai mult, cãpuşe, bureţi, sugative, prizionieri de neîndestulat ai propriei vieţi. Feriţi-vã de ei.

Later edit. M-am gândit sã-l intitulez “Autoportret”, dar n-am fãcut-o. :p

Sursã imagine