Am sã încep cu decorul. Am dat Ipadul pe un minilaptop Acer Aspire One, dat fiind faptul cã ventilatoarele anticului sistem desktop se învârt de aiurea, când şi cum vor, suficient cât sã moarã calculatorul la fiecare 10 minute. Având confortul acestui minilaptop de care m-a îndrãgostit îndegrabã, biroul a devenit extrem de incomod, aşa cã iatã-mã când pe canapea, când în mijlocul pernelor, când pe budã, când în bucãtãrie, amestecând de-ale gurii cu de-ale tastelor, navigând prin farfurie şi pe net. V-am mai zis, eu n-am avut laptop pânã acum, iar Ipadul, din punctul de vedere al redactãrii textelor, nu îmi era de mare folos. Acum, stau pe canapea, dar nu orişicum. Ci înconjuratã de fire. Am mutat o noptierã din dormitor, improvizând ceea ce eu numesc confort, respectiv perne moi sub fund şi posibilitatea de a scrie pe burtã, pe spate, în şezut, întinsã pe dreapta, pe stânga, cu capul în jos, nu ştiu, încã probez poziţii. A se înţelege entuziasmul. Ziceam de fire. Pe de o parte, mouseul micut, cu usb-ul aferent, apoi prelungitorul cu prize, apoi mufa si firele sistemului audio Shock Wave, apoi… cablu de net. Da, cablu de net. Am adus routerul, dar nu şi cablul ce mi-a sãrit în ochi acasã la ai mei, cel ce m-ar fi ajutat la configurarea reţelei wireless, fãcând legãtura între Acer şi router. Deşteaptã fatã. Deci… între perne, pe canapea, pe budã şi-n bucãtãrie, cu cablul de net dupã mine. Zi Cudi şi trage apa.
Acum 10 minute a bãtut cineva la uşã. Cum la uşa mea nu bate nimeni, se înţelege cã am dat pe mute pânã şi bãtãile inimii, aşteptând sã constat cã mi se pare. Şi aproape am crezut, pânã ce o a doua bãtaie, ceva mai hotãrâtã m-a propulsat în faţa uşii, cu teama unui elev cu teme nefãcute, scos la tablã. Dupã un minut jumãtate de sucit chei în uşã, lacãte, încuietori de siguranţã, multe şi paranoice, deschid cât sã încapã numa ochii afarã. Un moş şi o bãtrânicã. Eu în iegãri, tricou obosit, şosete pluşate şi dungate-n curcubeu, ciufulitã, buhãitã, adormitã, jenatã, deranjatã, speriatã. Martori de-ai Domnului, gata sã-mi rãspundã curiozitãţilor, cu dovezi, rãbdare, insistenţã, nu oricum. Cu maximum de politeţe, accept revista lor coloratã, îi rãspund moşului cã nu, nu poate veni cu altã ocazie sã povestim, cã eu plec, şi da, în altã ţarã. Închid, îmi şterg transpiraţiile, revin în mijlocul edenului cu fire încâlcite şi iatã-mã. Deci am laptop. Mini, Acer, de o culoare ce îmi e greu sã o definesc, are ea un cuvânt, dar nu-l ştiu eu acum. Un fel de vişiniu. Ceea ce minunat, se apropie de maro şi nu de pink.
Încep sã-mi revin de dupã tragedia lui Moş Nicolae când curva asta de viaţã a vrut sã-mi sublinieze cã eu nu mai sunt copil şi, deci, eu nu mai sunt copil… Acum ar fi trebuit sã scriu despre melodia lui Ocsike. Am ascultat-o de multe ori, ba chiar 60% dintre audiţii s-au soldat cu lacrimi de crocodil. Restul cu dansuri legãnate în braţele Lexei, majoritatea cu mine în genunchi, pentru un raport echitabil între mâinile de pe umãr şi mijloc. Şi am dansat noi douã pe Dream Teather de n-ai vãzut. Am închis amândouã ochii şi ne-am legãnat cumva, aşa, sub bezna pleoapelor, eu atentã la versuri, ea la paşi, eu la debitul lacrimilor, ea la poziţia mâinilor. Expunându-ne reciproc unui tragism aparte, contemplând fercirea şi nefericirea clipei, într-un chip foarte frumos şi greu de înţeles pentru alţii.
Acum, expusã fiind penibilitãţii cuvântului, disperãrii de moment, mai bine tac, cu toate cã nebuna, deşi a spus cã acum ar trebui sã scrie despre melodie, sugerând cã n-o face, tinde sã! Aşa cã închei dupã atâtea rânduri precedate de tristeţea de ieri, în care am zis cã tac, semn cã n-o fac. Cin’ sã mã-nţeleagã, chiar aşa?! Am baricadat uşa, cu cheia, cu lacãte, lanţuri, încuietori şi trag cortina momentului. Presimt, revin în grabã. V-aţi obişnuit, e cam dezastru la mine-n casã, dar uite, voi intraţi pe altã uşã. Fãrã sã îmbrac haine mai frumoase, fãrã sã mã piaptãn sau sã mã-nfrumuseţez spre acceptabil, las textu’ cum e, na, mã defineşte. Faine şosete! Hai, pe curând!