Ce le lipseşte? Ei răspund că nimic. Toate-s bune şi frumoase. Susţin declarativ teoria neîntreruptei updatări, cu toate că ar putea rămâne astfel, binemersi, şi pe mai departe. Sunt veseli nevoie mare când lumea se-adună împrejurul lor şi pun preţ mare pe faptul de a fi celorlalţi pe plac. Cu tot dinadinsul se înfiinţează înaintea reflectoarelor, unde banalul îmbracă mantia excepţionalului, atitudinea împrumută actoriceşte nuanţe de detaşare, entuziasmul le este coloană vertebrală, glumiţele – circumstanţe atenuante.

Mândria şi-o tăinuiesc cu groaznic efort, ei au asimilat ce nu era la îndemâna orişicui, au îndrăznit, au cutezat, au înotat prin apocaliptice ipostaze şi-au salvat în repetate rânduri oameni şi lumi, au învăţat şi au ajuns, iată, unde se află: în lumina reflectoarelor. De acolo, din faţă, ei pot şi îşi permit, astfel, a fi supărători. Şi nu pentru că-s oameni răi, ci fiindcă a-ţi tăinui cu grijă comoara spirituală, potenţele de tot felul, nu e pentru dânşii o virtute. Stabilesc sute de obiective şi într-o formă sau alta, conchid că le-au atins, de-a dreptul sau, mai îndegrabă, pe ocolite. Sunt încăpăţânaţi şi vehemenţi, convingerile şi credinţele acestora sunt flexibile dar capitale, ei înşişi, meritând, bunăoară, a fi ascultaţi şi, fără nici o jenă, veneraţi. Ei citesc repede şi mult, au abonament la teatru, nu ratează colocviile, lecturează cu lejeritate Kafka între două partide homo şi/sau heterosexuale, în răstimpul cărora, extaziaţi, şoptesc erotic că l-au citit pe Kafka. Când îi întâlneşti a treia oară ţi se adresează, adesea, cu un diminutiv, se vor a fi intimi astfel, îngăduitori şi rafinaţi. Ei nu strecoară ironii, chiar nu, ei nu persiflează. Ei nu sunt amăgitori, chiar nu, ei nu sunt şăgalnici. Ei nu derutează şi nu enervează. Pe naiba, nu…

Ei sunt perfecţi, sunt pe scenă, în plină afirmare şi recunoaştere, iar sala le este împărţită în două lumi, una a aplaudacilor, cealaltă a duşmanilor.

Astfel de oameni se cer a fi manipulaţi cu prudenţă. Chiar dacă liniştea lor sufletească depinde în prea mare măsură de îngăduinţa forţată a celor altfel, orgolioşii sunt animaţi, poate, de bune intenţii. Chiar dacă derutează şi enervează, ei nu sunt, neapărat, vătămători. Drumul e lung şi de perfecţi autoproclamaţi, trufaşi, egoşti şi erudiţi seci, prea plin.

Să-ţi fii singur cel mai mare duşman/ şi să împlânţi pumnalul/ în imaginea ta din oglindă.(Ion Bogdan Lefter, Globul de cristal)