După cum v-am explicat, la ţară vremea nu stă. Cel puţin pentru ai mei. A căror grădină a început să dea roade, astfel încât ne aflăm în plin sezon de umplut borcane pentru la iarnă. E mult de lucru şi de regulă tot ce e mai greu se înfăptuie în ziua de sâmbătă, când eu şi soră-mea, sau măcar una dintre noi, e/suntem acasă şi „băgăm ca migu’” până nu mai ştim cum ne cheamă. Pentru că la noi bucătăreala zici că se întâmplă la scară mondială şi ca-nainte de război, ştiu, neinspirată încercare în scop de redactare, da’ zic mersi că pot stoarce ş-atât la ora asta (trecut de unu noaptea). Pe scurt, noi nu ne jucăm cu cratiţe de 5, 10 litri, noi facem dulceaţa la ceaun de 50 de litri, noi când facem gem, dacă nu ies cel puţin 50 de borcane de 400 într-o tură am frecat menta în ziua respectivă, când punem zarzavat curăţăm tot stratul de morcovi şi-l răzăluim şi-l amestecăm cu alte drăcii, până târziu în noapte, când dustulim borcanele. Să ne ştim naibii de-o treabă, nu? Nu, zice mama, acum e momentul, vremea nu stă!!!, se scumpesc toate: curent, gaz, cuşcuş, la iarnă iei borcanu’ şi-l arunci în oală, e natural şi, pe deasupra, ce beci frumos avem! Ok, să ne-nţelegem din capul locului, nici pe mine şi nici pe soră-mea nu ne scoate hărnicia din casă, dar, vedeţi voi, suntem fete bune, am înţeles în timp că cu ai noştri părinţi n-o scoatem la capăt decât lăsând-o într-a lor şi, când ne aflăm acasă, îi ajutăm după placul lor. Vor să mute cireşu’  după cum se-nvârte soarele?! Îl mutăm noi, nu-i bai, împăcaţi să fie. Bun. Îl mutăm cu sau fără rădăcini, lor le dă sufletul pe dinafară la văzul intelectualilor în rol de excutanţi, apoi noi plecăm împăcate că-s ei împăcaţi. Sâmbăta asta repetabila povară s-a concretizat în răzăluitul unui butoi de 60 de litri cu mere (se dau merele prin răzătoare, nu butoiul, se storc bine de suc, se îndeasă în borcane de 800 bine de tot, se „căpăcesc”, se pun la clocotit o oră iar la iarnă se ia borcanu’, se bagă zahăr şi scorţişoară şi se vâră compoziţia într-un aluat, gata plăcinta; sucul rămas se toarnă în sticluţe de 300 ml, se pune dop, se dau un ceas la fiert, ăsta e naturalul de mere, ideal pentru deconstipare, testat, succes garantat, supradoza se combate cu Smecta). Ştiu, oamenii normali merg iarna şi-şi cumpără mere din piaţă pentru plăcinta aia nenorocită. Ştiu. Ştiu. Ştiu.

Înainte de asta, cum am dormit? La noi, la ţară, plapumele sunt mari, plapumele sunt plapume. Chiar şi vara. La întrebarea de început de paragraf o să răspund printr-un sfat: dacă o să înnopteze în casa voastră, vara, vreun oaspete nepoftit, oferiţi-i ca învelitoare o plapumă adevărată, cum aveau bunicii voştri şi înainte de a-l închide în iad introduceţi în odaia sa cel puţin trei ţânţari. Iar musafirul va avea toată noaptea la dispoziţie pentru a  opta între a muri de cald sau devorat de vampiri.

Să revenim la mere. Mi-e mai pe limbă să zic că am răzălit decât am răzăluit, mă rog, am dat prin răzătoare mere, multe mere, multe, MULTE mere, chiar şi degete. Mai exact, patru. În bucătărie, unde zgomotul răzăturii în culpă era acoperit doar radioul antic de pe dulapul care, la rându-i, a fost odată ca niciodată. Anume fixat pe singura frecvenţă inteligibilă, Radio Antena Satelor. De dimineaţă până seara, muzică populară, agricultură, muzică populară, ştiri legate de agricultură, agricultură, muzică populară. La un nu ştiu care fix am suferit o criză mortală de râs, atac de panică, ce-o fi fost, când, în grupajul de ştiri era anunţat accidentul unuia de prin Teleorman, cred, care,  în livadă fiind, a căzut de pe scară. Pe la ora 21 mă revoltam alături de un ascultător ce intrase în direct prin telefon şi care reclama faptul că se difuzează doar muzică populară oltenească, din sud şi moldovenească. Iar noi, ardelenii, am cam fost ocoliţi prin playlisturile lor. Asta aşa-i, a confirmat mama. Chiar aşa, de ceee, de ceeeee?!!! Cu o zi înainte am vrut să îndulcesc ambientul din bucătărie cu muzica de pe netbookul meu, dar am capitulat iremediabil la îndemnul mamei: „da’ pune şi tu Fuego!”.

Şi am răzălit. Răzăluit. Sus. Jos. Sus. Jos. Aceeaşi mişcare, executată cu rapiditate, de-a lungul aceloraşi circa 15 cm. Şi hohotele din mintea mea au răbufnit strident şi pe gură şi pe nas, la gândul că eu şi soră-mea, după un asemenea antrenament, am rezolva în juma de ceas o întreagă echipă de fotbal. Cu tot cu rezerve. Mi-a întrerupt soră-mea hohoteala internă pentru a o concretiza cu constatarea că totuşi, era mai bine să o fi pensat pe mama de ieri, că mâine o să-i tremure mâinile. I-am zâmbit apoi şi am îmbărbătat-o: „hai, Dori, ce-o fost greu s-o dus. Mai avem trei sferturi”. Unde mai pui că veşnicia s-a născut la sat.

Cam asta a fost sâmbăta mea. Şi cum God Murphy n-a încheiat cu mine pe azi, cică-s probleme tehnice cu logarea în panoul de administrare. Las’ că merge ş-aşa, mă duc să văd dacă mi-au lăsat şi mie Smecta ş-apoi voi adormi lemn tănase. Mâine e o zi grea, urmează vaiete, febra de după, de ce-uri existenţiale. Şi trebuie pensată mama.