Mă aflu tot timpul în căutarea întregului, ca şi cum eu aş fi doar parte. E dependenţă. Sunt uşor de doborât, de învins, sunt slab şi prea rar fericit. Glume, cuvinte, un copil, un om, cerul, un copac, un câine, o adiere, o emoţie şi iată şansa de a trăi frumos. Apoi de la capăt. Şi în aşteptarea întregului viaţa se suspendă tragic în moarte. Totul pentru momentele alea, căci doar alea se mai întrevăd, nu visez la continuitatea binelui, la un orizont atrăgător, constant şi unic. Vise se sparg în cioburi, în sensuri şi mici bucurii ce mi se-nfig în zile, de-a lungul drumului. Se întâmplă să nu mai rămână nici astea. Şi rămân fără substanţă, printre amăgiri,  fără a mai avea ce căuta. Şi nu-mi trebuie răspunsuri, ci doar bucuria. Unui moment şi pe care mi-e tot mai greu a o construi. Şi-aş vrea să construiesc şi eu ceva cu care să mă identific, şi nu ceva ce creşte de la sine. E un incediu în mine ce se propagă din celulă în celulă, iar gândul îmi arde la foc mocnit şi-mi chinuie inima, aştept pacea cenuşii. Oi fi având reputaţie de negativist, dar eu nu cred că „ne-„ e preţul fericirii, nici „im-„ al posibilului, nici „ne-„ al împlinirii. Nu vreau culmi, superlative şi extazul fiecărei clipe, vreau doar să scap de cearcăne, de omniprezenţa „ne-„-urilor, o ploaie ce să stingă. M-aş vrea înapoi, poate, dar nici atât nu ştiu, dacă.