Era deja ora 17 şi nu mâncasem cine ştie ce în ziua respectivă. Zăceam în scaunul din dreapta privind în gol peste dealuri, imaginându-mi fel şi fel de orgii culinare, iar stomacul îmi acompania duios fanteziile cu ale sale chiorăituri. Vreau să mănânc un sandwich Hei, unul mare, i-am spus. “Mănânci tu unul întreg? Că mie nu prea mi-e foame…”, m-a întrebat. Da, un sandwich întreg, doar pentru mine, am continuat. Într-un sfert de oră zărim pe marginea drumului floricica Hei, asociată în mintea mea cu cele mai bune sandwich-uri din lume. Mie îmi plac alea cu salam, la grill.

Se întoarce băiatul cu două sandwichiuri şi-i dăm bătaie. Una dintre diferenţele majore dintre noi doi este că el mănâncă foarte repede. El îşi comandase un alt tip de sandwich, mai micuţ, nu prea mă interesa cu ce, că eram concentrată asupra minunii din mâinile mele, de vreo 25 cm lungime. Ştiam că aveam să trag de el satisfăcută vreme de vreo 200 km, nu mă grăbeam. Am apucat să muşc de vreo trei ori din el, mestecând încet, metodic, delicat. Întorc capul în stânga, el se uită la mine, eu la el, apoi mi-o trânteşte: “uite, mănâncă tu restul, să vezi cum e al meu”. Nu prea mă încânta schimbul acesta, dar mi-am spus că poate i-o fi băiatului poftă de cel mai bun sandwich din lume. I l-am întins şi eu pe al meu, să nu care cumva să piardă copchilul. Nu era nici sandwichul lui rău, dar nici nu se compara cu-al meu. Îmi lăsase fix de vreo trei muşcături. L-am mâncat în grabă, să nu apuce el prea mult din porţia mea. Îndată terminat, mototolesc hârtia zgomotos şi ostentativ, tac, mă uit lung şi detaşat pe geam, vorba vine, şi cu urechile ciulite la molfăitul lui. După vreo două minute chiar am întors capul înspre el, îngrozită de faptul că-mi mâncase mai bine de jumătate din sandwich. După alte două minute, mototoleşte el hârtia. M-a răbdat sufletul până în ultima clipă, după care am izbucnit într-un râs nervos. „Tu tocmai mi-ai mâncat sandwich-ul, nu?”. El, mirat şi nevinovat: „Păi, da, nu de aia mi l-ai dat, ca să-l mănânc?”.

„Nu, doar ca sa-l guşti, eşti nebun?!”. „Nu-i nimic, mai luăm unul!”, îmi raspunde. „Nu, mulţumesc. Ăsta a fost un sandwich special, la care am visat de azi dimineaţă. Nici dacă mă picuri cu ceară nu-ţi mănânc alt sandwich, asta e, doar atât să ştii, că mi-e foame. Mi-e foarte foame! Cum ai putut?!”

Normal, i-am scos ochii tot drumul pentru că mi-a mâncat sandwich-ul. „Acum o să-mi scoţi ochii toată viaţa, nu?”, îmi replică când şi când.

Oh, da.