Datã fiind proverbiala complexitate dostoievskianã, “Nopţi albeµ a fost o lecturã care pe mine m-a uimit prin simplitatea nefirescã a textului. A fost un alt fel de Dostoievski. Însã cu nimic mai prejos decât cel pe care l-am cunoscut prin lectura romanelor grele, în personaje atent elaborate si un curs al textului impregnat cu analize pãtrunzãtoare ale conştiinţei umane. În “Nopţi albeµ, lucrurile stau puţin altfel. Povestirea a fost scrisã cu 32 de ani înainte de “Fraţii Karamazovµ şi cu 18 ani înainte de “Crimã şi pedeapsãµ. Timp în care, poate, personajele autorului rus s-au maturizat, s-au transformat, au evoluat. Eroul “Nopţilor albeµ — insomniacul, însinguratul şi înamoratul acestei nuvele , nici mãcar nu poartã un nume. În schimb, el este un visãtor. Asta mi-a plãcut cel mai mult în întreaga poveste. Descrierea “visãtoruluiµ. În rest, mintea mea a asociat freamãtul dragostei din “Nopţi albeµ cu “Luceafãrulµ eminescian, iar dialogul celor doi protagonişti l-am savurat cu maximã încântare, descoperind în spatele intenţiilor de iubire multe subînţelesuri şi mult adevãr. Nu cred cã v-ar lua mai mult de o orã sã citiţi “Nopţi albeµ şi vã asigur cã dupã aceastã lecturã veţi privi cu alţi ochi întreaga moştenire literarã lãsatã de Feodor Dostoievski. Mulţumesc negustorului de amintiri ale omenirii ce mi-a mijlocit contactul cu speranţele unui tânãr visãtor, recomandându-vã şi vouã, celor ce citiţi aceste rânduri, aceeaşi fericitã experienţã cãrtureascã a unui “roman sentimentalµ. Închei cu un paragraf ilustrativ “Nopţilor Albeµ, în care pãrintele existenţialismului vorbeşte despre… visãtori. Fãrã tãgadã, (o) lecturã plãcutã!
“Visãtorul — dacã e sã gãsim o definiţie mai cuprinzãtoare — nu este propriu-zis om, ci, cum sã spun, un fel de fiinţã hibridã. În general, el se aciuiazã undeva, într-un ungher izolat, de parcã s-ar ascunde acolo şi de lumina zilei, iar o datã instalat astfel, e tot aşa de nedezlipit de bârlogul sãu ca şi un melc, sau semãnând cel puţin în aceastã privinţã cu acel interesant soi de vietate care este şi fãpturã, şi casã la un loc, şi care se numeşte broascã ţestoasã. De ce crezi cã se complace atât de mult între cei patru pereţi, zugrãviţi negreşit în verde, înnegriţi de funingine, de fumul de ţigarã şi din care rãzbate o dezolantã tristeţe? De ce oare acest individ ridicol, atunci când vine sã-l viziteze careva dintre rarii lui cunoscuţi (şi sã luãm aminte cã, pânã la urmã, toţi cunoscuţii îl pãrãsesc), de ce huhurezul acesta îşi întâmpinã musafirul cu atâta jenã, schimbând feţe-feţe, de ce se zãpãceşte de parcã cu câteva clipe înainte între cei patru pereţi ai lui ar fi fãptuit vreo crimã, parcã ar fi fabricat bani falşi, ori ar fi comis niscai versuleţe, ca sã le trimitã la o revistã cu o scrisoare anonimã alãturi, o scrisoare în care sã arate cã — adevãratul autor fiind mort — el, ca prieten, a socotit de-a sa datorie sacrã sã încredinţeze tiparului stihurile celui dispãrut? De ce, spune-mi, dragã Nastenka, între cei doi oameni, gazda şi vizitatorul, nu se poate înfiripa nici o conversaţie? De ce nici râsul, şi nici o vorbã de duh nu-şi ia zborul de pe buzele prietenului picat pe neaşteptate şl nedumerit, cãruia, în alte ocazii, nu-i displac nici râsul, nici vorbele cu haz ori discuţiile despre sexul frumos şi despre felurite alte subiecte plãcute? De ce, oare, în fine, chiar şi acest musafir, probabil o cunoştinţã recentã, care vine pentru prima oarã în vizitã — fiindcã a doua oarã cu siguranţã n-o sã mai calce pe acolo — de ce el însuşi se fâstâceşte în aşa hal, îşi pierde şirul vorbelor şi câteodatã înmãrmureşte — cu toate cã altminteri este foarte spiritual (presupunând cã nu este lipsit de asemenea însuşiri), de ce i se întâmplã toate acestea numai privind la figura întoarsã pe dos a gazdei, care la rândul sãu, a reuşit sã se piardã cu totul, sã se încurce cu desãvârşire, dupã atâtea sforţãri uriaşe şi zadarnice de a sparge gheaţa şi a încropi o conversaţie cât de cât mai atractivã, ori de a arãta, la rândul sãu, cã nu e strãin de bunele maniere ale lumii mondene, pãlãvrãgind, bunãoarã, despre farmecele sexului frumos, pentru ca mãcar printr-un astfel de şiretlic sã-i fie pe plac bietului om, nimerit din greşealã în vizitã acolo unde nu îi era locul? De ce, la un moment dat, oaspetele pune brusc mâna pe pãlãrie şi se retrage în mare grabã, prefãcându-se cã şi-a amintit chiar atunci de o chestiune foarte urgentã — cu totul imaginarã, inventatã pe loc ca pretext — îşi sloboade, cu chiu, cu vai mâna din stãruitoarea strânsoare a mâinilor gazdei, care, în felul acesta, cautã sã-şi arate regretul, încearcã sã remedieze iremediabilul, sã recâştige ce a pierdut? De ce prietenul plecat atât de grãbit şi atât de preocupat, depãrtându-se de uşa închisã în urma lui, izbucneşte deodatã în hohote de râs, jurându-şi în gând sã nu mai calce niciodatã pragul acestui om ciudat, deşi bietul om ciudat nu-i în fond decât un tânãr foarte cumsecade; şi, totodatã, nu-şi poate refuza nicicum imaginaţiei un capriciu nevinovat: de a compara, mãcar pe departe, mutra recentului sãu interlocutor cu înfãţişarea unui pisoi nepricopsit, care dupã ce-a fost capturat mişeleşte de câţiva copii ştrengari, smucit din mânã în mânã, izbit şi tãvãlit, se refugiazã, speriat şi zãpãcit de zarva din jurul sãu, sub un scaun, unde mult timp dupã aceea, cu toatã liniştea din casã, simte nevoia sã se zbârleascã, sã mârâie şi sã pufneascã, spãlându-şi cu amândouã lãbuţele botişorul lovit, iar apoi sã arunce priviri duşmãnoase naturii, vieţii şi chiar bucãţii gustoase rãmase de la prânzul stãpânilor, pe care o menajerã miloasã o pãstreazã pentru el?µ
No Comments