Trãim în România şi ştim prea bine ce înseamnã acest lucru. Pentru cei mai mulţi dintre noi înseamnã stres, sãrãcie, nedreptate şi vise destrãmate. Însã pentru mulţi dintre angajatorii noştri, România înseamnã ceva bun. Respectiv posibilitatea de a face ceea ce doreşti cu angajatul, de a-l suci în fel şi chip dupã propria dorinţã, de a impune norme sisifice şi de a-l înrobi mai ceva ca pe vremea sclavagismului. Vremurile acelea s-au metamorfozat într-un capitalism ipocrit, iar România pare a fi un mediu fertil în acest sens. Eu nu mã plâng. Mi-a dat Dumnezeu putere de muncã şi nu mã feresc de nici o sarcinã în plus, atâta vreme cât ştiu cã o pot îndeplini. Sunt alţii, însã, care-şi carã anii numãraţi ai pensionãrii pe te miri ce platforme de construcţii, în fabrici închegate din plãci prefabricate, dincolo de geamurile fumurii ce nu se pot deschide sau în alt mediu de lucru sumbru şi dezolant. Pentru acei angajatori, România este o ţarã cu perspective largi, în care orele suplimentare se numãrã din doi în doi (dacã le-o numãra careva) şi unde oamenii îşi încãtuşeazã de bunã voie lanţul sclaviei pe mîini. Din pãcate, mulţi îşi prind în noduri pânã şi minţile.