Un lung tren ne pare viaþa, ne trezim în el mergând,
Fãrã sã ne dãm noi seama unde ne-am suit ºi când.
Fericirile sunt halte, unde stãm câte-un minut;
Pânã când sã ne dãm seama, sunã, pleacã, a trecut…

Iar durerile sunt staþii lungi, de nu se mai sfârºesc,
ºi în ciuda noastrã parcã tot mai multe se ivesc.
Arzãtori de nerabdare înainte tot privim,
sã ajungem mai degrabã la vreo þintã ce-o dorim.

Ne trec zilele ºi anii, clipe scumpe ºi dureri,
noi trãim hrãniþi de visuri ºi-nsetaþi dupã plãceri.
Mulþi copii voioºi se urcã, câþi în drum n-am întâlnit!…
Iar câte-un bãtrân coboarã trist, ºi frânt, ºi istovit.

Vine odatã însã vremea sã ne coborâm ºi noi;
ce n-am da, atunci, o clipã sã ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când, privind în urmã, plângem timpul ce-a trecut,
sunã-n Gara Veºniciei; am trãit ºi n-am ºtiut!…

Traian Dorz