Zilele trecute am constat cu stupoare că tocmai Cudi nu auzise de adaptarea radiofonică (a lui Orson Welles) a Războiului Lumilor (scris de H.G. Wells) în America și de urmările sale. Deși unii spun că ar fi un mit, părerea mea e că ideea de mit e doar un fel de „Nuuuu, n-am fost noi atât de proști!” Ce s-a întâmplat? Am folosit ocazia ca să mă dau mare în fața ei. Ah, în America? Păi, uite:

În 1938, în ajun de Halloween, Orson Welles a transmis o adaptare radiofonică a Războiului Lumilor. Pentru a da o notă de autenticitate în plus și pentru a spori aparența veridicității, acțiunea cărții a fost mutată din Anglia secolului XIX în New Jersey-ul secolului XX și vocea naratorului a fost înlocuită cu o serie de buletine de știri, de genul „breaking news”. Deși piesa a început cu anunțul că ceea ce urmează este teatru radiofonic, majoritatea ascultătorilor erau pe alt canal radio, ascultând show-ul unui ventriloc. Când au schimbat canalul la CBS, s-au trezit în plin reportaj de război: ba că au fost explozii de hidrogen pe Marte, ba că niște obiecte vin dinspre Marte spre Pământ, ba că au căzut peste o fermă din New Jersey și din ele au ieșit extratereștri cu tentacule ce aruncau raze ale morții, incinerând soldați, civili, polițiști. Ba chiar „reporterul” a “murit” în direct, spre groaza ascultătorilor.

Acum, nimeni n-a stat să se gândească cum de a putut armata să ajungă în mijlocul unui câmp de păpușoi în 10 minute, când camioanele lor n-ar fi putut concura decât cu un Trabant și nici așa nu era clar cine era în avantaj. Și nici de Halloween nu și-a amintit nimeni, așa că, de la New York până în Los Angeles, lumea a crezut în invazia marțiană și panica a dat naștere unor reacții amuzante, privind retrospectiv.

Cei de pe lângă ferma din New Jersey au început să tragă în turnul de apă, crezând că e o mașinărie marțiană, iar în New York s-a răspândit zvonul că toată lumea fuge. Dacă pe stradă erau mașini, clar, toată lumea pleacă! Dacă pe stradă nu erau mașini, clar, toată lumea a plecat deja, hai să fugim și noi! Într-un orășel rămas, din întâmplare, fără curent, locuitorii au încremenit în case, speriați că i-au găsit marțienii și așteptându-și, probabil, sfârșitul. În altă parte, compania de electricitate a fost asaltată de telefoane, să taie curentul ca să nu îi vadă marțienii. Până și în Los Angeles au fost oameni ce au părăsit orașul, ducându-se în munți.

Da, e amuzant și da, americanii par idioți, dar au circumstanțe atenuante. Pe de o parte, geniul lui Orson Welles, pe de alta, starea astronomiei din perioada respectivă și, nu în ultimul rând, senzaționalismul în dezvoltare al noului mediu de comunicare în masă – radioul. Când au fost descoperite canalele de pe Marte, văi lungi și înguste, cuvântul italienesc „canali” a fost tradus în engleză „canals” în loc de „channels”. Dacă “channel” este o formațiune naturală, “canal” este făcut de om, e rezultatul unui proiect ingineresc, de unde și concluzia că Marte e locuit de ființe inteligente. Mai mult decât atât, un ziar, parcă din Danemarca, afirmase, în mod categoric, nu doar că există viață pe Marte, ci există viață inteligentă, neîndoielnic. Mai adăugăm și faptul că evoluția politică și militară din Europa îi obișnuise pe americani cu „breaking news” despre ultimele discursuri ale lui Hitler (îi ascultau discursurile cu traducere simultană, uneori). Pe lângă Hitler, savanți care spuneau că Marte e populat de ființe inteligente, senzaționalismul ce începea să se manifeste tot mai accentuat în radio, geniul lui Orson Welles a pus capac și America s-a crezut sincer invadată de marțieni.

Când postul de radio a realizat ce se întâmplă, a întrerupt transmisia ca să anunțe din nou că e doar teatru, doar ficțiune. Din păcate, lumea fugea mâncând pământul și nu avea timp să mai asculte radio.

Dacă nu v-a plăcut cum v-am povestit eu sau vreți mai multe detalii, puteți urmări documentarul aici:

https://www.youtube.com/watch?v=M1iLFp6XyPY