Am discutat recent cu un coleg despre avioane militare, supremație aeriană, piloți militari, tehnologie. Cumva, am ajuns să vorbim despre așii de aviație (piloți militari cu cel puțin cinci avioane inamice doborâte), moment în care am pus mâna pe computer să mă documentez. Și ce să vezi? Sunt ași și sunt ași.
Adică lista așilor (din al doilea război mondial) începe cu un german (352 de victorii). Continuă cu piloți germani și primul non-german este un finlandez pe poziția 122 (94 de victorii). Primul român este pe poziția 204 (69 de victorii) și primul aliat este un rus pe poziția 231 (66 de victorii). Primul american apare abia pe locul 402 (40 de victorii).
Am încărcat lista într-o foaie de calcul și am filtrat pe țări, am făcut niște sume și niște medii aritmetice și am ajuns la asta.
În concluzie, așii germani au o medie de 77,89 de victorii pe căciulă în timp ce așii americani au o medie de 8,34 victorii de căciulă. E corect să fie numiți “ași” și unii și alții?
Între 0 și 5 victorii ar trebui să fie titlul de “norocos că te-ai întors”, de la 5 la 10 victorii – “învățăcel” ș.a.m.d.
38 Comments
Păi e corect să fie numiți ași și unii și alții, că poate nu-i aliniezi la o scară comună, ci îi raportezi la țara lor. De exemplu, trebuie să aibă și americanii niște ași ai lor, nu? Poate cele 8 victorii de căciulă îl fac pe un american as, raportat la ceilalți piloți americani.
Dar ar trebui văzute și tipul și tehnologia avioanelor. Dacă cele germane erau superioare dpdv tehnologic, mai ales că, din câte înțeleg, germanii au construit aparate tactice în timp ce aliații s-au focaliza pe bombardiere la distanță, atunci rezultatele bune obținute de germani sunt doar în parte meritul piloților.
Apoi, germanii au pornit războiul, în care americanii au intrat mai târziu. Deci, piloții germani au avut cele mai multe contacte aeriene cu piloți ai altor țări dușmane, așa că au avut timp să urce în statistici. Dacă eu mă bat cu tine, cu klaus și cu castan, fiecare parte dându-i celeilalte câte un pumn, la sfârșit eu voi contoriza trei pumni dați, pe când voi câte unul de căciulă. Și voi mi-ați dat tot trei pumni, dar repartizați pe mai multe persoane.
De aici nu se poate trage decât o singură concluzie logică: deși eu sunt mai pașnic decât voi, într-o luptă dreaptă cu toți 3 aș ajunge pe podium. Fără falsă modestie, pot spune că ăsta nu e doar meritul statisticii. Spre exemplu, dacă tu te-ai bate cu Lotus și cu Aldus, nu s-ar mai aplica ce ziceam anterior și deci n-ai mai obține vreun avantaj semnificativ. Cel mult ai cădea la egalitate.
Ei, dacă-i auzi pe americani, cică au avut cele mai bune avioane.
Calculele arată clar: cel mai bun pilot neamț a avut de 8,8 ori mai multe victorii decât cel mai bun american. Mai mult, așii germani au avut, în medie, de 9,33 ori mai multe victorii decât așii americani. Ce l-ar fi putut împiedica pe un american să aibă 500 de victorii? Că misiuni de zbor au fost din belșug, iar nemții au pierdut (în acțiune) circa 40,000 de avioane, față de aproape 53,000 -- câte au pierdut americanii.
Numerele sunt numere, n-ai ce contrazice, iar numerele arată că valoarea piloților germani a fost net superioară valorii piloților americani.
Ce înseamnă să înveți istorie din filmele americane de război! Aș fi putut jura că americanii au cei mai tari piloți din lume. Plus filmele cu aproape catastrofe aviatice, când ambii piloți au creierele zburate și avionul e adus elegant pe pistă de către o stewardesă, comandată din turnul de control de un bătrân „lup de aer”, de te și întrebi ce-i așa mare sfârâială să ții de manșă că, în fond, pare mai simplu ca la volan.
Istoria e scrisă de învingători, nu? Plus că americanii au doctrina aia a excepționalismului american, care spune, pe scurt, că ei au dreptul la tot ce vor și că Dumnezeu i-a ales ca să conducă lumea.
Aș fi putut iubi istoria fără măsură. Dar, în afara de aspectul cronologic mă cam tem să țin cont de ea ad litteram.
În liceu l-am avut profesor pe viitorul senator Gheorghe Dumitrașcu. Un om deosebit, profesor ce punea pasiune în tot ce făcea, care a reușit chiar să mă facă să merg la olimpiada de istorie. Apoi a venit momentul ăla, când am ajuns la istoria postbelică și ne-a pledat cu patos pentru colectivizare și a spus că, deși au fost și greșeli, comunismul este un lucru bun. Fiind înainte de congresul al paișpelea, mi s-a părut normal să spună așa. În ’90, însă, continua să susțină același lucru și atunci mi-am pierdut admirația pentru el.
Tot în liceu, am avut un profesor care părea atunci, fără defect. Era îmbrăcat mereu la cravată, te apela cu “domnule elev” și nu în ultimul rând, vorbea despre istorie ca despre iubita lui. Nu prea aveai șanse să nu te îndrăgostești de ea, chiar dacă dădea uneori după tine cu “tunurile din Navarone”. Nu-ți lăsa nici o cale de retragere, erai condamnat să-ți placă istoria.
Au trecut anii, un coleg de-al meu a ajuns profesor de istorie la cel mai tare colegiu din oraș. Fostul profesor de istorie era inspector școlar. La o șuetă cu fostul coleg, depănând amintiri, mi-a povestit de ce s-a reprofilat pe informatică. Pentru că fostul profesor, în momentul ăla inspector, a intervenit la el pentru a trece niște odrasle de potentați ai momentului. Am scrâșnit atunci din dinți, mi-am revenit rapid, nu avea rost să mă consum aiurea. Mai târziu, mi-am dat seama că trăiam cu senzația că am pierdut ceva. Nu realizasem atunci că colegul meu făcuse un gest de onoare. Renunțase la tot efortul depus în atâția ani de școală, plus pasiunea, într-un gest ce poate părea extrem, demisia.
Ași? Care-s așii?
Și profesorul meu a tras niște sfori ca să i se schimbe nota și să treacă de BAC-ul fiul lui (de vârstă cu noi). Doar că atunci eram deja dezamăgit.
Sigur că comunismul a eșuat lamentabil, dar eu n-am citit încă ideile filozofice de la baza lui. În practică, foarte multe lucruri teoretic bune se pot dovedi utopii. Dar asta nu înseamnă că ideile de la baza lor n-ai nici o valoare și că, eventual, nu pot fi valorificate în alt mod.
Altfel spus, nu știu dacă comunismul a eșuat din cauza unor imperfecțiuni teoretice (fapt care te-ar îndreptăți să fii dezamăgit de profesorul tău) sau din cauza unei inaplicabilități practice în lumea de azi (fapt care ar putea însemna că profesorul tău a citit mai mult decât tine).
Lotus, explică, te rog, de ce crezi că (,) comunismul a eșuat lamentabil.
De vreme ce nu cunosc bazele lui teoretice, nu pot explica. Pentru a-l înțelege și explica, ar fi nevoie să-l studiem. Tocmai asta spuneam mai sus.
Totuși, formularea ta a fost: “Sigur că comunismul a eșuat lamentabil…” .
Asta înseamnă că știu că a eșuat, nu și de ce. Tu m-ai întrebat de ce. Eu constat efectele, dar refuz să mă pronunț cu privire la cauze (de ce a eșuat). Că a eșuat, o vedem cu toții.
Păi n-ai precizat nicăieri o locație geografică. Altfel (comunismul), e bine, sănătos! Deci n-a eșuat!
Comunismul n-a eşuat, pentru simplul fapt că încă nu s-a ajuns nicăieri la comunism. Filmul s-a rupt din socialism.
Comunismul, după cum am învăţat eu la şcoală, e orânduirea aia în care nema bani -- noţiunea asta dispare şi se trăieşte după principiul “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi”.
Partidul era comunist, fiindcă ne conducea pe drumul către comunism.
Ca să vă puneţi la punct cu bazele teoretice ale comunismului, trebuie să-i citiţi pe Marx şi Engels. Poate şi pe Lenin. (Eu una n-am făcut-o şi nici n-am de gând, mă aşteaptă în propria bibliotecă multe alte cărţi mai tentante, încă necitite.)
Tata, era mai bine pus la punct cu teoria, spunea că e OK comunismul, dar pentru îngeri, nu pentru oameni.
Eu mă îngrozesc numai gândindu-mă cum ar fi să-ţi evalueze un soi de comisie “posibilităţile” şi “necesităţile” -- cine ar face parte din comisia aia şi cum ar ajunge în comisie, ce sistem de pile şi relaţii ar lua naştere, ce soi de şpagă ar trebui să dai ca să te treacă ăia la catastif cu posibilităţi mai puţine şi cu necesităţi mai multe…
@klaus
Vezi că folosirea lui „locație” cu sensul de „loc” este greșită.
@Vero
Noa, vezi, la Marx, Engels și Lenin mă refeream. Eu nu știu nici măcar diferența dintre socialism și comunism. Eu știam că la noi a fost comunism pe vremea lui Ceaușescu, PCR, că e comunism în China și c-a fost în Rusia.
Adică iar exprimi opinii relativ la lucruri despre care nu știi nimic?
Vezi a treia definiție pentru locație:
LOCÁȚIE, locații, s. f. 1. 2. 3. Un loc anume, precis determinat. [Var.: locațiúne s. f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis, engl. location.
Ketherius
Locaţie a intrat de curând în DEX cu sensul ăsta, fiindcă limba evoluează din greşeală în greşeală, e o chestie democratică, greşelile care se răspândesc pe scară largă sunt adoptate şi intră în “legalitate”. 🙂
Lotus
Nu mai ştiu (tot ce-am învăţat la “socialism ştiinţific” mi-a ieşit pe urechea cealaltă) dacă în comunism nu trebuie să dispară şi statul -- nu din punct de vedere teritorial, dispar doar instituţiile sale. Mi-am închipuit întotdeauna că s-ar fi ajuns la un soi de CAP generalizat.
Ştiu doar că, la început (după căderea monarhiei), am avut dictatura proletariatului, apoi socialism, apoi am trecut la societatea socialistă multilateral dezvoltată -- peste care s-a suprapus, în ultimul deceniu, ăla de lipsuri crunte (care înainte nu existaseră), dictatura lui Ceauşescu.
Mai ştiu (nu din cărţi sau din auzite) şi că, începând de prin 1960 şi-un pic şi până în 1981, din punct de vedere material, s-a trăit bine. Toată lumea primea de lucru, toată lumea primea locuinţă (cu chirie, şi-n ultimii ani puteai şi să-ţi cumperi apartament, pe care-l moşteneau copii tăi, dar nu şi copiii copiilor tăi), căldură şi apă caldă era, nonstop şi din belşug, benzină era şi era ieftină, nu se întrerupea curentul electric, cărţi erau, mâncare era, haine erau, concediul nu-ţi lipsea şi oricine îşi permitea să-şi ia bilet într-o staţiune, la TV erau 2 programe destul de mişto, dintre care unul ţinea aproape toată ziua, nu era o problemă să mergi la teatru, la cinematograf, la concert…
La ţară se trăia ceva mai prost, dar socru-meu, dintr-un salariu de şofer şi apoi de magazioner (care-şi bea ciubucurile) şi din nu mai mult de 1 hectar de pâmânt necooperativizat şi împrăştiat pe dealuri, a ţinut la facultate doi băieţi simultan (drept e că au avut şi bursă).
Dar… Nu puteai pleca peste hotare când vrea muşchii tăi, trebuia să mergi la şedinţe de partid, de UTC, care nu erau prea dese, din când în când la muncă patriotică, la defilare (de la care puteai chiuli -- tata se pierdea întotdeauna pe drum, venea acasă -- cu un steguleţ pentru mine -- şi vedea defilarea la televizor; mama nu trăgea chiulul, era mai fricoasă), nu se traduceau toate cărţile (dar unii mergeau la biblioteca americană şi le traduceau pt. prieteni -- de ex. Mihai-Dan Pavelescu, care e şi acum traducător, mai ales de SF), n-ajungeau la noi toate filmele, sau se mai scotea câte ceva din ele, şi altele de genul ăsta.
Şi puteai să te fofilezi şi să nu intri în partid (dacă nu erai cu stea în frunte, ca să te înroleze aproape cu forţa -- cu oarece şantaj: “tovarăşa, gândeşte-te că ai o fată care poate vrea să intre la facultate”, i s-a spus mamei, care era şefă de serviciu la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, sau “mă, tu crezi că te tocmeşti cu mine?” -- lui bărbatu-meu, la facultate, după ce terminat anul I cu cea mai mare medie şi a cerut de 2 ori timp de gândire). Dar eu n-am fost membră de partid (m-a scos bărbatu-meu de pe o listă de propuneri, apoi am fost lăsată în pace).
Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa. (A nu se trage concluzia că v-am îndrugat gogoşi.)
Şi n-am c
Da, e drept, în România viața nu a fost dintotdeauna grea. În anii ’70 eram prea mic ca să-mi amintesc mare lucru, dar nu exista starea de stres pe care mi-o amintesc din anii ’80. Îmi amintesc cum a început să se strângă șurubul, cum fiecare an era un pic mai rău ca precedentul, cum discuțiile din casă se întorceau tot mai mult către cum să facă rost de una sau de alta.
“Şi n-am c” a rămas pe-acolo din greşeală. 🙂
@Ketherius
Păi da. Am exprimat opinia că trebuie să mă documentez cu privire la filosofia din spatele comunismului, înainte să judec un om care-l susține, cum ai făcut tu. Tocmai pentru că n-o cunosc. 😉
Iar la locație, să știi că sensul de loc a fost introdus tocmai datorită utilizării greșite a acestui cuvânt. Așa că dacă vrei să invoci dexul pe post de scuză o poți face, dar dacă aspiri să vorbești o română cât mai elevată, poți lua amite la observația mea. Și „căpșuni” există deja în dex ca plural al căpșunei, așa că te poți scuza cu această formă, dar sensul literal este doar de plural al căpșunului.
@Vero
Ce spui tu ține de cum era în mod practic la noi. Eu mă refeream mai sus la filosofia din spatele ideologiei socialist-comuniste. Pe aceea n-o cunosc. Dar am o bănuială că statul nu putea să dispară complet, deoarece în socialism statul era foarte puternic. Presupun că statul ar fi fost mediatorul și cel care urma să asigure echitatea dintre membrii săi.
Nu existau firme pe vremea lui Ceaușescu. Spre sfârșit a distrus bisericile și, în multe sate, a desființat proprietatea privată. Dar bunurile economice trebuia să fie gestionate de cineva -- erau gestionate de stat. Fabricile, cinematografele, magazinele -- toate erau de stat.
Și serviciul era de stat, de unde vorba: timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim! 🙂
Da, Lotus, totul era “de stat”. Şi am spus că nu ştiu dacă nu fabulez în privinţa dispariţiei statului.
Iar restul l-am spus fiindcă prea zice toată lumea că la noi s-a răbdat tot timpul de frig şi de foame, de parcă n-ar avea părinţi şi bunici pe care să-i întrebe cum a fost în realitate. Ba sunt şi unii de vârsta mea care se plâng că au dus-o greu tot timpul.
Filozofia din spate, din câte ştiu şi după părerea mea, nu e naşpa, teoretic vorbind, dar e utopică, nerealizabilă, cum zicea tata, pentru îngeri, nu pentru oameni.
Însă fireşte că e cel mai bine să citeşti şi după aia să vorbeşti. 🙂
Vero, mie îmi povestea tata din “vremurile bune”, cum spui tu, înainte de ’81, că nu prea se oboseau cu gătitul, își cumpărau pui la rotisor și-l mâncau cu smântână (și astăzi sora mea îi reproșează mamei că de aia este plinuță, că au îndopat-o cu pui fript, copil fiind). Concediile erau concedii, viața era bună. Și nu aveau meserii bănoase -- lucrau amândoi la combinat. Își luaseră o mașină ca asta din imagine, un Wartburg albastru deschis cu alb.
Când nu mergeau cu el la mare, se suiau în tren, la vagonul de dormit. Concediile astea la mare și le luau prin bilet de la sindicat, cu toate mesele incluse.
Apoi, încet, lucrurile au mers din rău în mai rău, până am ajuns să sar eu pe geamul din terasa bunicii, ca să șutesc câte o cană de zahăr.
Păi clar că erau și lucruri bune. Economic vorbind, sub anumite aspecte era mai bine. Banii aveau o putere mai mare de cumpărare decât azi, dar, din păcate, spre sfârșit nu prea găseai de toate. Ceaușescu n-a fost prost. În afară de faptul că ne-am plătit integral datoriile externe, știu -- am văzut o emisiune în care se spunea că nu-știu-ce-fabrică de armament, parcă, de la Ploiești, vindea, prin 80 și ceva, arme pentru războiul Iran-Irak. Jumătate din combinat făcea arme pentru irakieni, jumătate pentru iranieni. 😀
Armament, obuze, nu mai țin minte exact ce, dar pentru război.
Cudi, toate biletele (şi prin sindicat, şi prin ONT/OJT) erau cu trei mese incluse. Iar mâncarea, cel puţin pe unde am fost eu (adică mai ales la mare), era gustoasă şi pe săturate.
Iar mama şi bunica nu făceau cozonaci, nu făceau prăjituri, nu puneau murături. Le convenea să cumpere toate astea, nu-şi pierdeau timpul cu ele. Şi mi-aduc aminte că mă-ndopam cu câte-o jumătate de borcan de şerbet de cacao o dată. După 89, şerbetul ăla n-a reapărut. Cel puţin eu n-am mai văzut pe nicăieri. Încă îi duc dorul. 🙂
Optica Tatalui meu e diametral opusa legilor logicii omenesti si al clasificarii prezentate de tine, draga Mihai. Privita viata prin oglinda Adevarului Absolut, totdeauna lucrurile vor fi vazute invers. Reversul medaliei ! 🙂
Nu te contrazic, dar, vezi tu, noi vedem cu ochii pe care îi avem, ce ne arată ei…
Noul sens al lui “locație” e in DEX de 8 ani. Iar pentru a vorbi o limbă cât mai elevată, îți recomand să te întorci la limba latină -- vei rupe gura târgului, adică et conteram os urbibus.
Ei, să nu exagerăm. Am lăsat latina pentru titlul blogului. 🙂
Dar, ca element interesant, sensul de amplasare, preluat recent din engleză, își are originile tot în latină. Pe când sensul de (taxă de) închiriere provine din franceză. Totuși, ultimul e cel literal.
Pentru cineva care are 60 de ani, 8 ani e puţin, Ketherius. 🙂
Mulți înainte! 🙂 Sau, cum zicea vărul meu: o mie de ani fără reparații! :))
🙂
Mulţam! Asemenea!
Mie mi-a luat mai mult să mă împac cu trecerea de la “sînt” la “sunt” 🙂
Unii nu s-au împăcat nici acum -- cu asta şi cu â în loc de î. Ştiu câţiva care pur şi simplu nu vor, pe motiv că nu-i corect.