Ăstora mici mai nou le place să stea la discuții, în cel mai rău caz între ei, pentru că, am observat, salută cu entuziasm participarea oricărui adult. Unde adultul e un fel de mythbuster, un fel de enciclopedie universală, cu răspuns la toate întrebările posibile. „Cloudi, Santa Klaus is real?”. Sam, un puștan de 9 ani, negru, curios și pofticios nevoie mare, când așteaptă cu interes răspunsul la o întrebare, întoarce capul într-o parte și te privește așa, chiorâș, serios, cu urechea dreaptă antenă.
Părinții lui (creștini practicanți, devotați, bifează condica la biserică) i-au spus că Moșul nu există, v-am mai povestit eu de etiopienii noștri. În fine, filosofând picii între ei, m-au făcut cu adevărat atentă când Sam a spus că nu are certitudini în privința Moșului, poate dacă îi aduce la iarnă un ponei cu aripi o să creadă în el, hmmmm, dar Zâna Măseluță chiar e pe bune, i-au zis părinții.
Oook, am înțeles. Deși din perspectivă biblică, atât Moș Crăciun cât și Zâna Măseluță sunt blasfemii, cea din urmă e un caz mai special, e o chestiune delicată, în privința căreia până și cei mai devotați creștini închid ochii și lasă loc de magie. Pentru că, în puii mei, e nevoie de muuulte artificii să-l faci pe copilul tău să te lase să-i scoți dinții. (Asta dacă nu procedezi ca mine și-i cumperi copilului, atunci când se mișcă dintele, caramele, burgeri de-ți rupi falca încercând să-i apuci, toffifee și alte asemenea chestii ce-agață dinți.)
Moment în care eu și Mihai ne-am pus bărbiile în palme, nostalgici, amintindindu-ne de tehnicile de tortură ale părinților noștri în materie de scos dinți. De tata care mă punea pe un scaun în mijlocul camerei, lega o ață de dintele de lapte și celălalt capăt de clanța ușii. De mine, așteptând, îngrozită și cu șiroaie de lacrimi inundându-mi fața, ca un voluntar din familie să apese clanța… A avut și Mihai torționarul lui, tatăl care se entuziasma când afla că se mișcă vreun dinte: “Hai, deschide gura să îl scot! Vino, hai, că altfel îți cresc dinții strâmb. N-o să doară, o să vezi, hai, deschide gura, stai mai așa, nu, mă, nu așa, deschide gura, stai, că alunecă ața, paștele mamei ei de ață, că nu reușesc să fac, nod, stai, deschide gura, hai, de ce plângi (K deja lăcrima umilit de entuziasmul cu care tatăl anticipa momentul extracției și de faptul că teama lui de necunoscutul pierderii de dinți era motiv de entertainment)?” “Deschide, mă, gura și taci, că încă n-ai pățit nimic, uite, nodul de pe ață e gol, fără dinte!” Oricum, asta e apă de ploaie pe lângă metoda bunicii lui Tom Sawyer – legat dinte, ținut sfoara cu mana stângă și împins spre fața pacientului un lemn aprins, din sobă; retragerea instinctivă se solda cu lăsarea în urmă a dintelui.
Ce vremuri!
Observ că și azi, cu noile tehnologii, scoaterea dinților a rămas o provocare cel puțin interesantă. Spre exemplu: cum scoți dintele copilului cu un Audi S5? Priviți acest tată entuziast:
https://www.youtube.com/watch?v=1rpnmiE5iio
Sau cu un… elicopter:
https://www.youtube.com/watch?v=JFZHxMgwTiE
Comentariu pe youtube, sub ăsta cu elicopterul: “Still cheaper than dentist though”.Tare.
Aveți și voi ceva traume de împărtășit despre scoaterea dinților de lapte?
26 Comments
Eu n-am avut nicio experiență traumatizantă de genul ăsta. Sau dac-am avut, nu mi-o mai amintesc. De Zâna Măseluță am aflat mai târziu, din filmele americane.
Altfel, nu sunt de acord că Moș Crăciun și respectiv zâna menționată anterior sunt blasfemii biblice. Să fim serioși! 🙂
Blasfemii din perspectivă biblică, nu blasfemii biblice, Aldus. Asta cu “blasfemii biblice” îți aparține.
Nici o traumă pe subiectul ăsta? Nici tu, nici Vladimir, nici Vero. Hmmm.
Oook, presupun că sunteți norocoși.
Îmi amintesc vag ceva fază cu clanța, dar n-a fost nimic traumatizant. Știam că sunt dinți de lapte, că o să cadă, că deja se clatină etc. Și nimeni nu m-a forțat să fac nimic.
Din perspectivă biblică sau religioasă, nu cred că sunt blasfemii.
Nici eu nu le consider dăunătoare, sper că s-a înțeles asta. Dar copiii ăștia cu care se joacă pitica mea frecventează cursurile școlilor catolice și părinții lor sunt foarte vehemenți în negarea existenței acestui gen de personaje: Moș Crăciun, Iepurașul. Însă lasă loc de Zâna Măseluță, ceea ce e amuzant.
Păi că nu există e una, iar c-ar fi blasfemii e alta. Nu cred că voi găsi în Biblie, de a cărei lectură intenționez să mă apuc în curând, vreun pasaj care să incrimineze o astfel de tradiție sau s-o catalogheze ca blasfemie. Nu la modul real. Sigur, dacă o citești cu ochelari de cal, o mulțime de lucruri ți se vor părea blasfemii, dar cu ce defăimează sau pângărește Moș Crăciun religia sau credința în Dumnezeu? Unul trăiește la pol, celălalt în cer. 🙂
Nici eu n-am nimic glorios de impartasit. Tatal meu biologic n-a fost prezent iar aia tranzienti n-au nutrit vreun interes pentru mine. Mama, asisderea, nu era interesata de genul asta de detalii. Asa ca m-au parasit natural cand le-a venit sorocul, probabil pe principiul: “cu bucata mea de paine am rupt dintii unui caine”.
Vladimir, puteam să jur că ți-am răspuns, abia acum am văzut că n-am făcut-o. Suntem cel puțin doi care am fi vrut să fim lăsați în pace în problema asta intimă a despărțirii de dinți. Din păcate, în loc de lăsare în pace aveam parte de lumina reflectorului. Nu ăla de scenă, ci lampa-n ochi ca la interogatoriu și patentul ce se-apropie amenințător… ca într-un film cu James Bond. Senzații tari ca-n scena aia cu scaunul ăla fără șezut.
Știu, exagerez în scop ilustrativ.
O da, nici nu ma plang ca m-a ignorat, de altfel e una dintre chestiile pentru care ii sunt recunoscator mamei (nu doar in contextul cu dintii, ci in general), fiindca am avut libertati pe care multi plozi din generatia mea nu le-au avut. In plus am invatat foarte devreme si al dracu de repede cum e cu purtatul responsabilitatii deciziei luate :)). Cand vin ele, efectele deciziei, si te musca de fund :D. Ca tot e despre dintisori. Avea maica-mea alte “cinisme”, dintii n-o interesau.
Am avut doi dinţi de lapte crescuţi în locul unuia singur. Când au început să se clatine (cred că au fost primii sau printre primii) ai mei au găsit de cuviinţă să mă ducă la dentist, unde mai fusesem cu un an sau doi înainte, ca să-mi plombeze o măsea de lapte. Ca urmare, am ajuns la cabinet deja pe jumătate moartă de frică. Asta îmi amintesc. Nu-mi mai amintesc dacă m-a durut sau nu. Dar îmi amintesc că am leşinat (pentru prima oară în viaţa mea) la plecare, chiar înainte de ieşi pe uşa cabinetului.
Pe urmă m-au învăţat să-mi dinţii singură, după ce ajungeau să se clatine zdravăn, apăsându-i cu o coadă de lingură sau de furculiţă. O făceam fără ezitare, uitându-mă în oglinda de la baie.
Ca fapt divers, încă mai am un dinte de lapte. Un canin. E plombat de vreo 10 ani, dar îmi stă bine mersi pe maxilarul de sus, lângă incisivi.
… am învăţat să-mi scot dinţii singură…
(În clasele primare mâncam doar litere, acum halesc cuvinte întregi. 😀 )
Citind despre dintele de lapte pe care încă îl mai ai, Vero, mi-am amintit de reclama la fixativ de păr Taft, aia cu “rezistă”, “rezistă”.
Am avut și eu necaz cu pitica, la unul dintre primii dinți de lapte. Am dus-o la dentist, cred că am stat o oră înăuntru cu ea (avea 4, 5 ani?), de mai multe ori i-a trecut efectul anestezicului, pur și simplu nu voia să țină gura deschisă pentru nenea doctor.
OMG, cu coada de lingură sau furculiță, fără ezitare? Ești un badass, Vero. Eu nu sunt capabilă să-mi scot un coș, îmi zic: lasă că se ususcă și cade singur.
Mie-mi place grozav să scot coşuri; inclusiv pe ale altora. 😀
Cât despre Moş Crăciun, cred că aveam vreo 5 ani când mi-a explicat tata că nu există. S-a întâmplat într-o zi de 24 decembrie, când ne plimbam amândoi prin oraş, ca să împodobească mama bradul, anexând şi cadourile, în lipsa mea. Descoperirea nu m-a dezamăgit, fiindcă mi s-a garantat că voi primi în continuare cadouri -- şi am tot primit, chiar şi când eram deja la facultate. Dar cel mai mult îmi plăcea de Moş Nicolae. Îmi înşiram lângă pat din ce în ce mai numeroasele perechi de încălţări şi o anunţam pe mama că se poate duce să le umple. 😀
Despre Zâna Măseluţă am aflat tot ca Aldus, târziu, din filme.
Şi n-aş zice nici eu că ăştia doi/trei sunt blasfemii -- biblice ori de alt soi. Sunt doar personaje imaginare care fac viaţa copiilor mai frumoasă.
Simt nevoia unei explicații: una e să spui “din perspectivă biblică, atât Moș Crăciun cât și Zâna Măseluță sunt blasfemii” (cum am spus eu) și alta e “Moș Crăciun și respectiv zâna menționată anterior sunt blasfemii biblice” (cum sugerează Aldus că aș spune eu). Blasfemii biblice sunt cele din sfera, conținutul bibliei și blasfemii din perspectivă biblică sunt chestii percepute drept blasfemii de către biblie și cele/cei asociate ei.
Personal, sunt mare fan al acestor personaje, pitica la fel.
Partea asta cu supranaturalul oferirii dinților de lapte (nu mi-e prea clar cui) se întâmpla și pe vremea când nu știam de Zâna Măseluță. Îmi amintesc că mă puneau ai mei să-i arunc peste casă, în ideea că voi primi înapoi dinți frumoși și sănătoși. Bullshit, numai frumoși și sănătoși n-au fost să fie.
Eu mi-am dat seama singură că Moș Nicolae nu există. N-a fost necaz, doar că îmi părea rău de ai mei: “uite ce se chnuie, săracii, să-mi pună ceva în papuci, nu mai bine le fac și eu surprize?”. Am început prin a le îndesa în încălțări ceapa uscată, cartofi, diverse legume.
Scuze, Cudi, mi-a rămas în memorie formularea lui Aldus, cu blasfemiile biblice, şi am uitat că tu le-ai zis altfel.
Dar cred că, la români, unde e vorba de moşi şi zâne, nu de un “santa” ca în engleză, nici din perspectivă biblică nu-s blasfemii -- nu mai mult decât Zâna Zânelor, Făt-Frumos, Zmeul Zmeilor… 🙂
Cudi, ai dreptate cu diferența de sens, dar eu nu m-am gândit la asta când am scris comentariul, formularea mea s-a vrut o scurtătură pentru „blasfemii din perspectivă biblică”.
Las știrea asta aici, pentru amuzament -- https://www.washingtonpost.com/technology/2018/07/27/teen-allegedly-broke-into-couples-home-he-asked-them-wifi-password-police-say/
“A 17-year-old has been accused of breaking into a couple’s home in Northern California and asking for their WiFi password, hours after he had asked nearby neighbors for theirs, authorities said.
Police in Palo Alto said the teen, whose name has not been released, went to a home in Silicon Valley late Saturday and asked to use the residents’ WiFi network “because he was out of data,” before stealing their bicycle.
Then just after midnight Sunday, police said, he broke into a nearby home, woke up a sleeping couple and asked them for their password. “
Bwahahaha, saraaaacu’, il chinuia nevoia de socializare :)). Eu i-as fi dat parola 😀
Cudi, fără legătură cu tema… Ce cauți pe blogul unuia care a renunțat la blog? Adică, nu ce cauți, de ce scrii?
Indiferent cum l-ai perceput tu pe Castan (eu, ca pe unul care scrie eseu-poem-f.-scurt, foarte bine), acolo s-a deschis un cuib de viespi, parcă s-au strâns bețivii care beau la fostul chioșc, falimentat, venind cu sticluța de-acasă, de dragul sporovăielii de pe vremuri.
Mai intru și eu, câteodată, să văd cum se mai masturbează Nergana. 🙂 Doamne, sper să nu se supere!
Omul ăsta a părăsit blogul. Gata!
Au ești masochistă?! 🙂
Mişto comparaţia asta, cu beţivii veniţi cu sticluţa de-acasă la chioşcul falimentat. 😀
Şi eu intru pe-acolo; mă amuză agitaţia inutilă a sporovăitoarelor nostalgice, încă geloase pe “zână”. Dar nu simt nevoia mă bag în vorbă. Am reuşit să-nvăţ că nu e sănătos să te-amesteci în ţărâţe. 😀
Fetelor, am intrat să râd, am râs și, ca de obicei, ce am gândit, am zis.
Însă cu vreo două excepții, comentatorii de pe acolo sunt foarte ok, n-aș zice că-i adunare de bețivi/viespi.
Nu e vorba de toţi comentatorii de acolo, doar de gaşca insistentă care comentează şi tot comentează la ultimul articol.
Ah, am înțeles.
Te referi la Aldus, că a lăsat azi un alt comentariu pe acolo.
:))
Glumesc, sper că ai râs.
😀
Am râs. 😀
Cudi, nu mi-o lua în nume de rău!
Castanul -- sigur fumează pasiv la blogul său -- poate râde, poate plânge (în sensul că e dreptului lui să) de ce exorcizare se petrece acolo. Eu intru până o văd pe Nergana rotind-fluturându-și chiloțeii pe degetul arătător, sub formă de poem „tim”. 🙂
Vezi? Fetele astea, în frunte cu Camelia-coadă-lungă și terminând cu Nergana ar putea să se masturbeze cu gândul la Johnny Depp, la Kevin Costner, la House of Cards, dar nu, ele vor la umbra Castanului Tăcut.
Într-o anumită logică, a câștigat Castanul.
Să-i dăm Castanului ce-i al lui!
De acord cu tine, Renata! O să mă străduiesc să fiu mai cu/minte pe viitor. 🙂