Lipsa logicii în gândire şi manifestãri – astfel este definitã incoerenţa. Un defect pe care mi-l asum într-o formã nuanţatã de candoare şi care, spun eu, mã face specialã. Pentru mine însãmi. Privesc coerenţa altora, existenţa lor armonizatã de ţeluri şi vise palpabile, şi nu-mi pot gãsi unul al meu. Pentru cã astfel sunt eu. Incoerentã şi fãrã scop în viaţã. Însã în toatã absurditatea mea, pe care o conştientizez cu claritate, în toatã aiureala asta ce se numeşte viaţã, eu trãiesc momentul precum un artist genial, dement şi nechibzuit, încarcat de stãri contradictorii, de lacrimi amare şi fericiri intense – astfel sunt eu. Nu doresc casã, cai putere sau maşinã de spãlat vase, nu-mi trebuiesc haine, nici zile prea multe. Vreau doar sã simt. Viaţa. Ştiu cã mã vait, cã reclam deşertãciunea propriei existenţe, cã sunt o ameţitã şi e vraişte în capul meu. Dar în toatã nimicnicia asta eu simt, poate mai mult decât alţii, şi asta mã inspirã. O razã de soare, un orizont scurt, un moment pozitiv, iar echilibrul se restabileşte în micul meu haos, pe care singurã aleg sã-l rãscolesc uneori. Nu mulţi sunt aceia care-şi pot ghida paşii prin micul meu Babilon, însã înaintea acestora mã închin, pentru cã mã îndrãgesc în toatã splendoarea inconsecvenţei mele. Mã întreb, în cele din urmã, am fost, oare, suficient de incoerentã în viață pentru ca cineva sã înţeleagã? Sau cândva, în viitor, cineva, oare?