Am repetat în mai multe rânduri că eu nu sunt blogger, că ăsta nu e blog, că suma articolelor mele alcătuiesc o struţocămilă infimă din perimetrul online. Vizitez cu interes însă adevăraţii bloggeri, pe mai marii şi fruntaşii blogosferei, căutând la aceştia condeiul ce mie nu mi-a fost hărăzit să-l dezvolt, ideea, omul de dincolo de cuvinte, cu ale sale opinii, cu al său umor. Şi nu o dată m-am bucurat constatând nivelul la care onlineul a ajuns, oferind posibilitatea ca vocile celor mulţi să se facă auzite ca atare,  nesufocate de constrângeri de moderare, adaptare la anume cerinţe, impuneri. Pentru mine, precum şi pentru unii dintre voi, bloggerii sunt precum editorialiştii, respectabilii jurnalişti de opinie; ei îşi exprimă atitudinea vizavi de un anume subiect, postările acestora au corp şi suflet, ei pun accent pe semnificaţii, cumva sunt tangibili prin propriul text, identificabili dincolo de cuvinte. Spre deosebire de aceştia, însă, bloggerii au  marele avantaj de a-şi permite cu atât mai mult a fi liberi, sinceri şi îndrăzneţi în scrierile lor, pentru că se presupune că ei nu sunt plătiţi pentru elaborarea unui anume subiect, răsplata pentru cele scrise fiind aprecierea, respectul, consideraţia cititorului încântat să ia contact cu părerile oneste, necosmetizate, neinfluenţate ale bloggerului său. Sau aşa ar trebui, presupunerea dovedindu-se adesea nefondată şi tot mai mult, utopică. Scriu asta după ce recent am întâlnit pe la mai mulţi „grei” advertoriale despre răcoritoarele Lipton, cu nu ştiu ce studiu scos la rampă cum că ceaiul hidratează mai bine decât apa, parcă. Ăsta e doar un exemplu.

Acum, înainte de a arunca cu piatra să privim niţel şi în ograda noastră de orătănii microscopice, adică prezenţe online insesizabile (precum a subsemnatei). Concursurile, explic şi eu cum pot, sunt încercările bloggerului de a obţine anume beneficii materiale, sprijinit fiind de cititorii săi. Bloggerul visează la cutare premiu, îşi exprimă direct intenţia, scoate de sub pălărie un articol publicitar şi spune: uite, cu ăsta îmi încerc norocul, ajutaţi-mă, susţineţi-mă, am nevoie de galerie, like-uri etecetera. E altfel, zic eu, e mai puţin blamabil decât în cazul articolelor plătite (însă tot de aiurea este pentru cititor).

Accesându-ţi blogul, ori cutare articol, investesc timp în tine, mare blogger, aşa că mi se pare onest ca tu să-mi oferi ceva în schimb. Dacă vroiam să citesc ştiri, deschideam un ziar, dacă doream circ, porneam televizorul pe un canal de informaţie, dacă vroiam reclame tâmpite, mă uitam la teleshopping. Şi ce-mi oferi tu, alături de alţi de-ai tăi din top?! Mă ameţeşti cu te miri ce povestioară ca în cele din urmă să-mi bagi pe gât ceaiul Lipton, verde, negru, nu contează, c-ai fost plătit să faci asta. Concret, să-ţi baţi joc de timpul investit în tine de cititorii tăi, să-ţi bagi ceva în aşteptările lor. Practic, îţi trădezi oamenii cu prostiile astea, pentru treizeci de monezi de argint, Iscarioteanule ce eşti tu, şi asta cam lasă un gust amar pe limba celor ce ţi-au căutat sinceritatea între rânduri şi-au înghiţit, conştient ori ba, rânduri mercantile, fardate cât să nu pută de la o poştă a reclamă, a publicitate, a materialism. Dar na, ăsta-i mersul, iar tu îi dai înainte, în ritm vioi. Iar noi citim ca proştii, ne lăsăm păcăliţi, aşteptând ca poate mâine, poimâine, cuvântul ce ni-l oferi să  nu fie dictat de vreun interes sau folos personal.

Termenul blogger e enervant de general. Ar fi pacat însă să devină enervant precum în cazul agentului imobiliar sau de asigurări: agasant, insistent, persuasiv din cale afară, de ocolit. Conţinutul plătit (sărutul lui Iuda) pe blogul personal are în comun cu filele dezinteresate de jurnal online cât are a noastră Nikita cu Barbie, însă cum tu eşti deosebit, talentat şi descuiat la minte, mare bloggere care eşti, vom aştepta răbdători să te scuturi de comercial, logo-uri şi recomandări plătite şi să scrii, ca-nainte, mai deloc pentru ei, mai puţin pentru noi şi restul pentru tine.