În zilele alea păcătoase când în mod repetat şi obsesiv deschizi degeaba frigiderul, căutându-l pe dumnezeu într-însul, iar perspectiva cumpărăturilor se amână, se amână şi se amână, o soluţie la îndemâna tuturor însă tragică, ori mai degrabă apocaliptică, o reprezintă tocana de cartofi, în varianta sa minimalistă. În cele ce urmează n-am de gând a vă explic cum se face tocana de cartofi, dată fiind abundenţa reţetelor ale acestei mirobolante mâncări, ci cum anume s-o ratezi, astfel încât nenorocirea din meniul tău să se desăvârşească.

Mai întâi de toate, cu lehamitea caracteristică celor care urăsc tocana de cartofi, se iau ultimii şase, şapte cartofi şi se curăţă. Încet şi chinuit, fără a depăşi turaţia proverbialului om leneş, dar neîntrerupt, antrenat de satisfacerea celei dintâi trepte din piramida nevoilor maslowiene. Se taie cartofii în felii mari, se spală domol, se lasă în apă. Mai apoi se trece la decojirea cepelor, două, trei, una, cât să mai rămână de-ncolţit pe raft, aşa, de amorul fengshuiului şi al aparentului belşug. Se taie ceapa mărunţel, se aruncă în silă în cratiţă, ulei peste, se dă la foc.  Urmează cotrobăitul prin sertare, în căutarea plicurilor de condimente. Cu cât mai multe, cu atât mai exotică îţi va ieşi tocana. Începi cu boia iute, scuturi plicul direct peste oală, oups, cam mult. Cu mult prea  mult. Dă-o-ncolo, îţi spui, îţi place picant, n-are nimic. De la roşeaţa prafului de boia, ţi se pare că-i ceapa deja arsă, aşa că adaugi cartofii, juma de cană de apă şi ca să-ţi scuteşti ochii de priveliştea dezolantă din cratiţă, pui şi juma de litru de suc de roşii, să te ştii de-o treabă şi să-ţi fiarbă crumpenii la paştele cailor. Vegeta! Cotrobăi iar prin sertare, găseşti plicul ăla cu condimenteală Rollton, pui o linjură rasă, apoi piper, aceeaşi greşeală, prea mult. Lasă… Nu e tocană, e mâncărică mexicană, sintagmă de ţinut minte şi de oripilat musafirii nepoftiţi. Începe să miroasă cumva, dai focul maxim să fiarbă tocana.

Sună telefonul. Cu un ochi zbătându-se obsesiv şi aprobând tâmp din cap îl asculţi pe celălalt relatându-ţi despre ultimele sale intenţii din spectrul shoppingului: un inel de câteva zeci de milioane, parfum, chestii, trestii pentru ca în cele din urmă să te abandoneze scurt în căutarea unui grătar veritabil de porc. Ai apucat să bâjbâi şi tu ceva de tocana ta, ai râs nervos exclamând „scuză-mă, îmi vine să râd!”, şi până să-ţi dezlipeşti ochii de punctul infinit bătut în perete, îţi miroase a ars. Te repezi peste cratiţă, amesteci vârtos, dai să încerci o bucată de cartof cu lingura, evident, beton armat. Mai pui o cană de apă. Guşti. Ceva lipseşte. Şi-ţi aminteşti ca prin vis de o amică ce-ţi povestea în vremuri imemoriale cum că ea adaugă în tocană nu’ş ce găluştele şi că fără dânsele parcă n-are acelaşi gust… Hopa. Te repezi spre frigider, undeva în deşertul artic lăsat-ai un ou de sămânţie, e vremea să-l baţi întru victoria dezolantei tocane. Adaugi gris, ba şi făină, amintindu-ţi vag că aceste gogoloaie minuscule sunt mai tari decât găluştele clasice. Le sculptezi cât unghia mică şi le adaugi în clocoteala aia tristă din cratiţă.

După vreun sfert de oră în care ai zăcut în scaun abia ţinându-ţi capul în mâini, judecând la condiţia omului de geniu şi la nemurirea sufletului, opreşti gazul şi, sprijinit de-un colţ de perete cât să nu pici din picioare, guşti fiertura. Cum spuneam, ai ratat-o.

În cele din urmă, un sisific exerciţiu de imaginaţie: cum că ai poftă mare, trei zile de-aci înainte. Bon appetit!