Îi întâlnim cu precădere în subsolurile articolelor de presă, unde semnează cu nume inventate comentarii injurioase. Pe care, cu numele real, n-ar avea curajul să le posteze în spaţiul public virtual. Alcătuiesc o subspecie stranie de spammeri postaci care, în marea lor parte, trebuie îndrumaţi undeva sub tutela Akismetului până ce se vor scutura de spa(s)murile Tourette-ului creierelor de XXX-uri eruptive. De evitat.

Dar nu despre ăştia intenţionam să vorbim, aşa că purcedem spre categoria James Bond-urilor şi John Doe-urilor din blogosferă. Cei care, într-un fel sau altul, ne-au atras atenţia prin acte eroice de trolaj susţinut, oarecum pertinent, dar nerevendicat cu nume, identitate, date reale. Să le explicăm acestora, porneam eu cu avânt împiedicat încă din titlu, de ce nu sunt credibili. Pentru că, nu e aşa, lipsa de plauzibilitate e un simţământ finuţ şi mai greu de reperat, iar unii dintre pseudo-prietenii noştri feisbucişti dau dovadă de acest crunt lips.

Avem încredere în oamenii despre care nu ştim nimic? În general, nu. Adică i-ai da unuia despre care n-ai habar ce nume, adresă, vârstă ori hram poartă – bani cu împrumut? Dacă nu eşti Gigi Becali, nu prea cred. Banii au un caracter impersonal, îi dăm pe tot felul de prostii, însă nu la fel stă treaba cu prietenia, cu înfrăţeala, cu încrederea. Timp – le oferim, cu răbdarea cu care urmărim un film nereuşit, stăm la ghişeul de la poştă, aşteptăm la coada din magazin – toate acestea, cu speranţa într-un final care să merite. În cazul pseudo-identităţilor din online – cum că-şi vor scoate, într-un sfârşit, cagula de macho, înţelept sau Miss Univers. „Nu vreau să se găsească date pe internet despre mine”, vor replica cei mai înverşunaţi pseudo-activişti. „Ce contează un nume, îţi vei schimba părerea despre mine dacă vei afla că mă cheamă Ion sau Vasile?”, vor continua aceştia.

Păi, cam da. Fără masca anonimatului, fiinţa ta şi toată suma gândurilor emise ulterior vor căpăta greutate în ochii noştri. Uită-te la noi: e uşor să afli ce grăit-am în online de 5 ani încoace, cu toate cele bune şi toate cele penibile. Ne purtăm cuvintele în cârcă, ca eroii. Oamenii din viaţa noastră offline ştiu sau pot afla oricând ce-am spus, ce-am făcut, ce-am câştigat şi ce-am pierdut. Ne asumăm fiecare cuvânt, fiecare boacănă. Tu, pseudo-blogăre, ce pui la bătaie? Te ascunzi în spatele unor nick-name-uri? Atunci nu pretinde să fii luat în serios, nu te da plauzibil. Pentru că nu eşti.

În cazul feisbucului, să zicem, pe un cont pseudo-identitatea are o anume gaşcă de prieteni. Pe alt cont, o alta. Pe un al treilea… ce mai contează? Pe un cont eşti activist Greenpeace, pe alt cont propovăduieşti mântuirea, pe altul faci comerţ cu unicorni. Care-s prietenii tăi, omule? Unde îţi este responsabilitatea şi maturitatea? „Le folosesc în scopuri diferite”. Dar prietenii ăia ştiu în ce scop le foloseşti tu superficialitatea de prieteneală fb-istă? Eu, una, m-aş cutremura să ştiu că vreunul care mă dispreţuieşte, par exemple, mă ţine în lista lui în te miri ce scopuri. La fel cum nici eu nu-i ţin pe ăia care mă seacă. Dar ţie ţi se pare normal. Normal poate fi doar dacă eşti ipocrit şi viclean. Mai ales dacă ai nu una, nu două, ci cinci identităţi scornite pe care le uzezi în felul tău întortocheat.

Tragi de intimitate şi de anonimitate când sapi după pornăşaguri, cauţi droguri, arme, câştigi bani negri, presupun. În rest, prăpastia asta între omul real şi hommo internetus e nejustificată. Eşti un laş incapabil să-ţi asumi cuvintele şi faptele 2.0., ori poate un dubios perfid care schimbă identităţi în scopuri obscure ce scuză mijloace.

Anonimatul este pentru mişei. Pentru dulăii din spatele monitorului, altfel căţelandrii inofensivi. Anonimatul îţi dizolvă credibilitatea. Pseudo-identităţile alcătuiesc tabloul simptomatic al schizofreniei virtuale.

Anonimitatea se justifică când nu-ţi poţi folosi numele în siguranţă, fără a atrage pericole pentru persoana ta, în regimuri represive. Anonimitatea este de apreciat atunci când donezi bani într-un scop nobil, când vrei să ajuţi pe cineva fără ca acea persoană să ştie de tine. Însă asta e altă poveste.

În concluzie: o singură identitate ai, asumă-ţi-o. Nu una, nu două – cu împrumut. Între timp, indiferent cu ce nume meşteşugite ţi-ai boteza personalităţile fără chip şi fără vârstă, rămâi la stadiul anodin – un NO NAME.